Ceau Cinema! 2019 - Timişoara. Jumpman şi One Day.

Mă bucur să revin la Ceau Cinema! din Timişoara. Au trecut patru ani de cînd am participat în calitate de membru al juriului la prima ediţie care a găzduit o competiţie de lungmetraje. Acum e a şasea ediţie a festivalului şi a cincea ediţie competiţională. Ceau Cinema! a evoluat frumos, sînt mai multe spaţii de prezentare a filmelor, evenimente mai multe. Pentru un oraş fără un cinematograf care să uşureze munca echipei condusă de Lucian Mircu şi, ca director artistic, de Ionuţ Mareş, realizarea este impresionantă. De la spălarea manuală a celor aproximativ şapte sute de scaune din Grădina de vară, unde a avut loc deschiderea festivalului şi unde sînt proiecţii în fiecare seară, o Grădina care, din păcate, se degradează neîncetat, la dorinţa de a avea proiecţii cît mai bune în spaţiile de la Teatrul Maghiar sau de la Teatrul Naţional din Timişoara, cu eforturi de la o zi la alta de a aduce aparatură mai performantă, pentru a avea o imagine cît mai bună, lupta cu autorităţile pentru cîteva grame de ajutor, totul e o mărturie a pasiunii şi a dorinţei de a fi cît mai bine posibil pentru spectatorii care vor să urmărească filmele din festival. E relativ simplu să faci un festival cînd sînt bani şi cînd eşti angajat în această misiune neîncetat. Să îl faci din pasiune, cu bani strînşi cu dificultate, dincolo de locurile de muncă uzuale, aici e o diferenţă admirabilă.

Însă pentru un oraş care într-un an şi jumătate va fi Capitală culturală europeană e dificil de acceptat că aceşti patru ani (de la ultima mea vizită cu un timp mai însemnat de staţionare în oraş) au adus atît de puţin. Pare că viaţa în oraş s-a mutat între Piaţa Unirii şi Piaţa Libertăţii, şi între Tribunal şi Parcul Botanic. Spaţiul pietonal al centrului vechi, nici el renovat în întregime. Terase frumoase, atmosferă de oraş occidental la mesele acestora, una de consum şi, poate, de amînare a oricărei decizii importante. Şi, probabil, viaţă e şi în jurul mall-ului, care acum are cîteva clădiri de birouri drept străjeri şi, spre Calea Aradului, mici spaţii verzi cu bănci, de unde poţi urmări atmosfera de shopping, dacă te pasionează astfel de întreprinderi. Pe hîrtiile administrative probabil că totul funcţionează bine, muzee, asociaţii cu activităţi culturale, doar că în centrul Timişoarei nu simţi acest bine. Simţi că e prea puţin faţă de ceea ce deja putea fi acest oraş!

Competiţia din acest an a debutat joi, 18 iulie, cu două proiecţii în sala Teatrului Maghiar. În prezenţa juriului format din actorii Maria Drăguş, Mălina Manovici şi Vlad Ivanov. Primul film, o producţie rusească semnată de Ivan Tverdovskiy, Jumpman (Podbrosy). Un film care transformă peripeţiile unui adolescent care suferă de analgezie congenitală într-o parabolă despre realităţile Rusiei sub conducerea lui Putin. Actualul adolescent e părăsit de mamă după naştere şi recuperat şaisprezece ani mai tîrziu pentru a fi folosit într-o schemă de stors bani din buzunarele unor bogaţi ai zilei, o schemă în care capi sînt personaje importante ale autorităţii statale. Dezinteres faţă de semen, corupţie, cu o reliefare cinematografică în care mai importantă este teza urmărită de autor decît judecata lucidă în context cinematografic. Personaje artificiale, cinism auctorial la adresa acestora (mama, sub pretextul unei suferinţe cauzate de lipsa iubirii - ea însăşi e o unealtă în mina autorităţilor criminale, caută să îşi seducă sexual băiatul; avocata apărării, parte din mecanism, îşi perie unghiile cu pila şi face mutriţe în timp ce sînt audiaţi martorii acuzării în procesele înscenate persoanajelor-victimă), filmul transformă prezenţa socială a corupţiei în imagini-clişeu, cu un final cu morală facilă. Cinematografic (discursiv), în senzaţionalismul adus pe ecran (pigmentat el însuşi cu imagini teribiliste - explozia corpului tînărului, de exemplu), filmul ratează tocmai critica socio-politicului vizat. Jumpman, însă, e un candidat la Premiul publicului: uneori, pentru spectatori, se întîmplă ca situaţia reală indicată de film să fie mai importantă (mai vizibilă) decît tratarea ei cinematografică, iar filmul să fie aplaudat pentru realitatea pe care o vizează.

One Day (Egy Nap) a fost a doua proiecţie din Competiţie. Un film maghiar semnat de Zsofia Szilagyi. Precis, echilibrat, o descriere (care trece pe ecran ca analiză, cele văzute atrăgînd treptat întrebări fireşti şi, pe marginea lor, o tensiune semnificativă) a vieţii de familie după zece-cincisprezece ani de căsătorie şi (în acest caz) trei copii. Rutina zilnică, renunţarea la sine, responsabilitatea-dedicaţie faţă de copii, amînarea activităţilor dorite sau relaxante, peste toate cuiul care pătrunde din ce în ce mai adînc în corp ca rezultat al gîndului că eşti înşelat(ă - după situaţia de pe ecran), toate aceste laturi (unice ca trăire, destul de prezente ca situaţie reală) dificil de tratat cinematografic - fiind situaţii comune, deseori cu rezolvări de telenovelă în viaţa privată, nu e de mirare că de multe ori în cinema sînt construite în regim de telenovelă - sînt abordate de Zsofia Szilagy cu o grijă asupra detaliului şi un firesc al punerii în scenă prin care responsabilitatea introspectivă fiind trecută spre spectator (tensiunile se acumulează în spectator, răbufnirile la fel); pe ecran este păstrat echilibrul, personajelor nu le este ştirbită demnitatea, nu sînt duse în derizoriu. Film de debut şi un candidat la Premiul "Răzvan Georgescu" în cadrul Ceau Cinema!