Legea lui Ioan propune un alt fel de a vorbi cinematografic despre o "ţară moartă". Scenaristul (co-)regizor, un sârb din Banat care a emigrat la mijlocul anilor '70 în Germania, revine anual în satul de unde a plecat, Sânpetru Mare (judeţul Timiş), abia din 1989. Cu ochi de poet a filmat - în iarna lui 1993 - fizionomii, cadre din natură, natură moartă şi geografii suburbane (ce par desprinse din Zona şi polaroidele vaporoase ale lui Tarkovski, din neorealismul italian ori din Palmele lui Artur Aristakisyan) şi rurale (ce amintesc de Kusturica sau de Ţapinarii lui Cărmăzan). Geometrii poetice şi o surprinzătoare picturalitate contemplativă ce aminteşte de privirea lui Iosif Demian din Apa ca un bivol negru sau Fefeleaga. Sonde pentru extracţia petrolului ce te duc cu gândul la combinaţiile audio-vizuale din Siberiada lui Koncealovski. Sound-ul electronic pare desprins din poemul simfonic, compus şi interpretat la synthesizer pentru Siberiada, de Eduard Artemiev (colaborator apropiat al lui Koncealovski, Nikita Mihalkov şi Tarkovski). În contrapunct, vedem câteva secvenţe din telenovela Dallas, compania petrolieră Ewing, reluată la TVR imediat după 1990. Două moduri diferite de a valorifica resursele petroliere. Sondele din film, aflăm, aveau să fie închise pe la mijlocul anilor '90.
Zilieri veniţi din colţuri îndepărtate de ţară, tineri care pleacă din sat la oraş (mai exact: în suburbia cea mai insalubră a Timişoarei, cu blocuri stas asemenea celor din secvenţa de început a Balanţei lui Lucian Pintilie), pentru un trai mai puţin mizer. Şi care, în faţa căminelor de nefamilişti unde s-au mutat, cresc porci şi orătănii. Un privilegiat director de abator şi oropsiţi ai sorţii ce-şi câştigă traiul din vânzarea de sticle găsite la groapa de gunoi a oraşului. Vite lovite în moalele capului cu un fel de târnăcop (noile tehnologii de sacrificare, prin electrocutare, încă nu erau cunoscute pe atunci). Porci înjunghiaţi de Crăciun. Şi, mai presus de toate, o irezistibilă afecţiune şi preţuire a autorilor pentru acest pământ.
Apocalipsa dezintegrării ameninţă oameni, locuri, destine, chiar şi zona de tipul acelui "terminus paradis" sau "hipopotam al lui Iov", ca în filmul lui Lucian Pintilie din 1998. Într-un astfel de loc (biserica sârbească din satul natal), autorul filmează slujba de pomenire a bunicului său la un an de la plecarea acestuia "acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin". Ioan este groparul satului, de a cărui lege - nescrisă - nimeni nu scapă. Chipurile filmate sunt pitoreşti, ai spune chiar "nefotogenice" (aşa cum sunt chipurile filmate de Iosif Demian în primele sale două lung-metraje realizate şi în calitate de regizor: O lacrimă de fată şi Baloane de curcubeu sau cele din Vînătoare de vulpi, de Mircea Daneliuc). Ilustraţia muzicală, conţine, în contrapunct, atât jocuri populare bănăţeneşti, cât şi armonii mozartiene.
Printre cei reîntâlniţi în crâşma satului îl vedem pe surdo-mutul Miloş, un bărbat singur şi analfabet în vârstă de aproape 70 de ani, care n-a văzut niciodată lumea din afara satului său. Toate rudele i-au murit ori sunt plecate în occident. Îi e dor mai cu seamă de sora lui, cea care îl îngrijise până să plece - cu 30 de ani în urmă - în America. Miloş este personajul din Călătorul în timp, cel de-al doilea documentar prezentat la Ceau, Cinema, 2019, în ultima zi de festival, desfăşurată prin tradiţie în singurul cinematograf sătesc modernizat din România - cel de la Gottlob, o comună aflată la o distanţă de 20 de kilometri de satul natal al (co-)regizorului. Karpenisan îi propune o călătorie în America, pentru a-şi reîntâlni sora. Camera înregistrează pregătirile de dinaintea călătoriei, drumul la autobuzul care-i duce la oraş, călătoria cu trenul, apoi cu taxiul până la aeroport, călătoria cu avionul, din nou drumul cu taxiul până la hotelul din New York. Miloş nu are nici noţiunea timpului (nu înţelege diferenţele de fus orar), nici a spaţiului (când ajunge în America, e convins că apartamentul de hotel unde stă este, ca întreaga clădire, a regizorului). Asistăm la un adevărat şoc cultural. Ajuns în "Lumea nouă", "călătorul în timp" este asaltat de imagini de televiziune (acasă nu are televizor), de reclamele panourilor publicitare de pe străzi, de siluetele zgârie-norilor din Manhattan. După mai multe peripeţii (regizorul nu o sunase în prealabil pe sora lui Miloş să anunţe vizita), fraţii se reîntâlnesc - pentru doar câteva minute - în parcarea unui fast food. Sora locuieşte într-un azil de bătrâni, are diabet ce necesita un tratament medicamentos la fiecare patru ceasuri. Nu face parte din cei care şi-au văzut cu ochii visul american. La început se speriase şi a refuzat întrevederea, crezând să va trebui să aibă din nou grijă de fratele ei. A acceptat-o abia când a primit asigurări că Miloş se va întoarce în satul său natal. Miloş s-a întors şi - ne spune regizorul - a mai trăit doar câteva luni. A murit împăcat după ce, fără să mai spere, şi-a mai văzut o dată sora.
Documentarele lui Dobrivoie Kerpenisan, realizate împreună cu Dominique Andreas Faix pe baza unor filmări din 1993 şi 1995, mai păstrează încă mărcile stilistice ale documentariştilor poeţi de dinaintea erei Discovery, când nu erai nevoit să te înregimentezi în formate fixe din care nu mai poţi ieşi.
