Zile cu filme şi pepene: Festivalul Ceau, Cinema!

Nici măcar o ediţie aflată sub semnul filmului noir, cu ochii actriţei Mălina Manovici privindu-ne - neaşteptat de fioroşi - de pe afiş şi cu "domnul Bebe" prezent, în carne şi oase, printre juraţi, n-a putut schimba impresia generală: Ceau, Cinema! e un festival prietenos şi dichisit, care aduce - preţ de cîteva zile - o altă briză în Timişoara încinsă. La Ceau se ia micul dejun - compus din pepene şi suc natural de pepene - alături de membrii juriului, iar seara, în prezenţa cîtorva sute de spectatori, se văd filme în Grădina de vară, culmea, servind tot lubeniţă la pahar! "Festival de buzunar? Adică mic?", ridic, deloc convins, din sprîncene. "Mai degrabă intim", îmi răspunde o prietenă venită, ca şi mine, pentru prima oară la Ceau.

La capitolul filme, putem deplora alegerea juriului - format, deci, din actorii Vlad Ivanov, Mălina Manovici şi Maria Drăguş - de a desemna Versuri pocite, al maghiarului Gábor Reisz, drept cîştigător. Mai potrivit pentru un premiu al publicului - pe care, fără surprize, l-a şi luat -, filmul se foloseşte de clişeul ratatului pe toate planurile, dar mai ales în dragoste, care îşi rememorează viaţa amoroasă penibilă, plină de episoade hazlii. (Auto)ironia regizorală atinge uneori notele juste, insuficient însă pentru a salva filmul - şi nici măcar rupturile narative în care, să zicem, o fanfară imaginară intră în cadru pentru a-l înveseli pe protagonist, nu sînt vreo inovaţie. Într-o Ungarie naţionalistă, mai interesante rămîn aluziile politice ale plot-ului - dar şi ele sînt repede abandonate în favoarea unei puerile eschive amoroase.

Alte filme din competiţia concepută de criticul Ionuţ Mareş erau mult mai ofertante: Nebuloasa calului mort, de pildă, al turcului Tarik Aktaş, cel mai dificil clasabil film al selecţiei. Deja premiat pentru regie la Locarno,Aktaş e fără îndoială un cineast înzestrat, capabil să treacă de la o atmosferă ceylaniană - o adunătură de oameni în mai multe maşini se chinuie să scoată un cal mort dintr-o viroagă - la compoziţii originale puternice - ca secvenţa în care un tînăr cară în spate o oaie pe o uliţă sătească. Astfel de găselniţe vizuale fascinante justifică tot interesul filmului care - în ciuda unui anume manierism - construieşte un joc captivant şi absurd între cîrligele acţiunii vaporoase: maşini şi utilaje se tot împotmolesc şi răsună bizar în liniştea Turciei rurale, provocînd destabilizarea datelor realiste de la care a pornit filmul.

O zi, al Zsófiei Szylágyi, selectat şi la Cannes într-o secţiune paralelă, a fost cel mai echilibrat film al selecţiei. O mamă traversează o zi crîncenă de-a lungul căreia, pe lîngă că trebuie să aibă grijă de patru copii aflaţi la vîrste "problematice", mai are şi necazuri cu un soţ nepăsător. Filmului i se poate reproşa povesteacam cusută cu aţă albă, dar prezenţa - precis coregrafiată, darmereu indisciplinată - a copiilor care fug în toate direcţiilee de ajuns pentru a-l menţine greu previzibil.

Chiar şi filmul moldovenesc Beautiful corruption al lui Eugen Damaschin are momentele lui sclipitoare, care-l scot din letargia filmului-cu-personaj-tracasat-de-corupţia-endemică şi îl aruncă pe alte coordonate: un cadru lung surprinde un foc de artificii neanunţat, iar un altul - pe protagonist "înotînd" în propriul apartament inundat. Astfel de scene apărute de niciunde, apte să rupă tempo-ul lălăit al unui film altminteri destul de timorat, mă fac să cred că Damaschin poate mult mai mult - şi să vreau să-i urmăresc proiectele viitoare.

În afara competiţiei am putut viziona în premieră documentarul Superhombre, regizat de Lucian Mircu şi Mircea Gherase, despre alpinistul român Horia Colibăşanu. În ciuda unor stîngăcii de înţeles - regizorii au pornit în acest proiect mai degrabă ca amatori - filmul devine repede ataşant, căci strategia sa, foarte eficace, e să-l arate pe Colibăşanu mai ales în sînul familiei, departe de glorie şi de munte, unde are probleme cît se poate de triviale de rezolvat. Empatia e cuvîntul-cheie şi în cazul filmului Serbistan_Jurnal de bord, al cineastului sîrb Zelimir Zilnik, invitat special al festivalului. Documentarul său din 2014 urmăreşte, cît se poate de umil, o seamă de imigranţi africani; e imposibil să nu evoci scenele în care străinii dansează hora cu nişte săteni, gustă din specialităţile locului, apoi îşi evocă timid visul de a ajunge în Vestul Europei. În astfel de clipe, Serbistan se transformă - vorba filosofului Jean-Luc Nancy - într-un film-refugiu.

Dar cea mai frapantă descoperire a fost ocazionată de mini-retrospectiva dedicată cineastului cvasi-necunoscut Dobrivoie Kerpenişan, născut în România şi plecat înainte de 1989. Două documentare - Legea lui Ioan(1993) şi Călătorul în timp(1995) - au fost suficiente pentru a da măsura talentului nebănuit al lui Kerpenişan: primul, o frescă frisonantă a unui sat din apropierea Timişoarei, filmată în timpul de după, lucrează cu acelaşi imaginar al damnării - barul comunal, dezolarea citadină - specific lui Béla Tarr; al doilea, chiar limitat de o voce din off prea explicativă, e aproape la fel de straniu, prezentînd periplul unui surdo-mut neajutorat - deja reperat în primul film - prin America, pe urmele surorii sale care a emigrat pe vremuri. Împreună formează un diptic foarte valoros, care luminează chestiuni rar dezbătute în cinema-ul românesc: în atracţia sa pentru frumuseţea monstruoasă a figurilor anonime, în compoziţiile sale enigmatice - un tramvai trecînd pe sub fereastra unei case părăsite - se poate desluşi o manieră singulară de a înregistra deprimarea tranziţiei post-comuniste.
Festivalul de film Ceau, Cinema! a avut loc la Timişoara şi Gottlob, între 18 şi 21 iulie.