Povestea unui spectacol - Teatru de repertoriu la Undercloud, 2019

Gândindu-mă acum, cu prilejul scrierii acestui text, la toate momentele profesionale care au contribuit la creşterea şi maturizarea mea artistică, îmi dau seama că ele au venit pe nepusă masă, din situaţii neplanificate, nevânate, în momente lipsite de încrâncenare sau de dorinţa expresă de a fi într-o asemenea situaţie. Aşa a fost cazul şi cu Teatru de repertoriu, un spectacol care reprezintă pentru mine o importantă întâlnire cu un alt fel de a lucra, cu un alt fel de a aborda un rol, cu descoperirea a noi mijloace tehnice de expresie şi, de ce nu, prima mea experienţă de lucru cu regizori străini pe meleaguri autohtone.

Începutul acestui text poate părea pretenţios, şi îmi cer scuze de pe acum cititorului dacă va descoperi că am tendinţa să divaghez, să sar de la un subiect la altul, sau să livrez anumite concluzii înaintea povestirii propriu-zise, dar, până la urmă, acest text este unul liber, un jurnal târziu de gânduri şi cuvintele sunt aşezate pe hârtie în ordinea în care ele ies din mintea mea de acum, care încearcă o rememorare târzie.

Aşadar, totul a început cu un telefon. Un telefon primit de la nişte oameni cu care nu mai colaborasem până atunci, care întrebau de disponibilitatea mea de a juca într-un spectacol pus în scenă de doi actori-regizori din Israel. Descrierea proiectului era mai mult decât intrigantă: un spectacol contemporan, plimbat şi premiat deja în toată lumea, urma să fie refăcut cu doi actori români de creatorii lui şi eu urma să joc unul din cele două roluri titulare. Totul suna grozav, flatant chiar, dar eu aveam deja destul experienţă cu avântul iluzoriu de la începutul unor proiecte, care te loveşte în plex în momentul în care acestea nu sunt, în fapt, finalizate. Aşa că, de frica unei experienţe "dureroase", nu m-am entuziasmat prea tare. În breasla noastră trebuie să îţi păstrezi liniştea şi să nu cazi pradă extremelor, nici de bucurie, nici de tristeţe. Totul e o cursă lungă, cu suişuri şi coborâşuri, cu momente de aşteptare, de acumulare şi cu alte momente când nu ştii pe unde să scoţi cămaşa de câtă treabă ai de făcut. Dar, indiferent în care moment din cele de mai sus te afli, e important să rămâi aşezat, dacă ţii la sănătatea ta mintală. Aşadar, am zis da, urmând ca în lunile următoare, toate detaliile organizatorice să fie puse la punct. După căutări de spaţii, de bani (era totuşi un proiect independent), de cazare pentru regizorii veniţi de departe, programe aşezate să coincidă, producătoarea Irinel Constantinescu Martin şi viitorul meu partener de joc, Cristi Martin, au găsit singura formulă posibilă ca noi să putem repeta cu cei doi actori-regizori veniţi tocmai din Israel special pentru asta. Mai exact, în 13 zile la final de iunie 2018, spectacolul trebuia ridicat şi avanpremiera dată.

13 zile. Îmi părea imposibil, mai ales că eu veneam după două spectacole cu Andrei Şerban, Mult zgomot pentru nimic la Teatrul de Comedie şi Pescăruşul la Unteatru, ambele cu repetiţii extrem de solicitante, care mă ţinuseră de dimineaţa până seara-n teatru, din martie până atunci. Pe de-o parte mă simţeam împlinit. Ce poate fi mai important în teatrul din România decât două întâlniri consecutive cu Andrei Şerban, dintre care una cu Shakespeare şi una cu Cehov şi roluri importante din dramaturgia Universală?! Învăţasem mult în cele 4 luni de stat lângă Andrei Şerban şi 13 zile de repetiţii pentru un nou proiect într-un context ca acesta, puteau fi picătura care ar fi adus epuizarea şi, în fond, nefericirea mea. Am învârtit situaţia pe toate părţile şi gândindu-mă la momentele al dracului de frustrante de aşteptare a unei oportunităţi de joc şi la cuvântul dat unor oameni care, deşi nu prea îi cunoşteam, îmi inspirau încredere, am zis "da" fără să cred o iotă că proiectul poate fi realizat. După atâta trudă din partea lor, puteam măcar să fiu prezent 13 zile la repetiţii, n-aveam ce pierde mai mult decât energie.

Şi uite că vine prima zi de repetiţii de la Teatrul de Artă, cu Iftach Jephthah Ophir şi Erez Drigues, cei doi tineri talentaţi, care renunţaseră la cariere începute furtunos în teatre de stat importante din Tel-Aviv pentru acest spectacol şi care veniseră acum din Israel să lucreze cu noi şi, după cum aveam să aflu foarte repede, să ne arunce la gunoi preconcepţiile despre lucrul în teatru şi limitele auto-impuse. Primul lucru pe care aveau să-l spună despre spectacol e că în cele 13 zile nu vom sta deloc la masă, nu e loc de lectură aşezată, trebuie să ne mişcăm şi să învăţam matematica unui spectacol de o precizie aproape imposibilă. Gândul ăsta mă frustra enorm, pentru mine lucrul la masă e esenţial şi nu concepeam spectacol fără el. Am zis ok cu juma' de gură. Apoi, n-apuc să mă obişnuiesc cu gândul, că vine a doua lovitură. Aflu că spectacolul, deşi se baza pe un text realist, e aşezat pe o convenţie lipsită de psihologie, nu e important gândul, ci acţiunea şi doar practicând acest nou stil de lucru, vom ajunge să stăpânim spectacolul. Deja mi se părea că se exagerează. E arhicunoscut faptul că şcoala românească de teatru e de formare stanislavskiană, unde gândul şi celebrele întrebări: de ce fac, când, de unde vin, ce vreau etc. sunt baza de la care se pleacă. N-aveam nimic împotriva acţiunii, dar fiind un actor mai degrabă raţional, mă înspăimânta ideea că aveam să fac lucruri fără să ştiu de ce.

N-a fost loc de protest, deşi colegul meu de scenă, Cristi, era mai uimit ca mine. Simpla prezenţă a celor veniţi de departe, tocmai din Israel, impunea autocenzura şi stingea orice revoltă. Ce a urmat în cele 13 zile e greu de descris şi reprezintă, cred eu, o minune. Un spectacol care stă în picioare şi care ne-a arătat organic, şi mie, şi lui Cristi, că teatrul poate fi de multe feluri, singurul lucru care contează e credinţa în el. 13 zile e de ajuns atunci când e credinţă.

Dacă aş da mai multe detalii despre repetiţiile propriu-zise, ar însemna să descriu şi piesa şi aş răpi publicului cititor şi spectator plăcerea surprizei, element esenţial al spectacolului. Aşadar, a venit şi avanpremieră şi spectacolele de mai târziu de la Teatrul de Artă şi de prin diverse deplasări în ţară, fiecare spectacol întărind revelaţia. Din păcate, starea spaţiilor din Bucureşti şi criza din cultură din ultimul an au dus la o frecvenţă redusă a reprezentaţiilor, dar sper că, ajutaţi de publicul minunat dintotdeauna de la Undercloud, ne vom descotorosi de rugină şi vom avea un spectacol care să merite toate literele pe care le-am înşirat aici. În orice caz, noi va aşteptăm pe 24 august 2019, la ora 20:00, la MŢR, la spectacolul Teatru de repertoriu.

Teatru de repertoriu de Eldad Cohen
Traducere: Maria Alexe
Regia: Iftach Jeffrey Ophir şi Erez Drigues
Distribuţia: Cristi Martin, Anghel Damian
Producţie: Asociaţia Bulevardul Culturii / Durata: 1h 15min
Spectacol realizat cu sprijinul Ambasadei Statului Israel la Bucureşti / Mulţumiri Intercontinental Bucureşti

O comedie nebunească despre o lume şi mai nebună, dintr-un teatru de repertoriu.
Un tânăr şi timid dramaturg este invitat de nevroticul manager, obsedat de Hamlet, al unui teatru de repertoriu, să discute despre piesa de debut a tânărului, dar discuţia se transformă într-o întâlnire nebunească, în care confuzia comică şi momentele aparent absurde se suprapun.
Această comedie nouă, cu un schimb de replici rapid, ironizează moştenirea bogată, dar adesea pompoasă, a atmosferei din unele dintre teatrele consacrate, inclusiv obsesiile pentru clasic, actorii veterani de renume şi managementul puternic şi adesea grevat de latura financiară. O montare inedită, lucrată milimetric şi matematic, plină de replici inteligente, întoarceri şi răsturnări de situaţie.

Spectacolul Teatru de repertoriu va fi prezentat sîmbătă, 24 august 2019, la ora 20:00, în cadrul Festivalului Undercloud, 2019, la Muzeul Ţăranului Român.