Despre cancer - Anatomie 2.0 la Undercloud, 2019

O experienţă precum cancerul traumatizează atât pe pacient cât şi pe cei din jurul său. Însă Anatomie 2.0 scrisă de Chris Simion-Mercurian şi prezentată ca spectacol-lectură în cadrul recentului festivalul Undercloud 2019 este o piesă de teatru în care cancerul este luat peste picior, ironizat şi trivializat, fiind văzut prin prisma teoriilor umorale ce datează de pe vremea lui Hipocrate ("bila neagră care rămâne în organism produce boală" zice o pacientă convinsă că ce i-a zis domnul doctor la prima întâlnire e adevărat), la care se adaugă idei fataliste despre boală. Astfel se repetă derutant şi absurd că boala canceroasă ne este dată ca test, o femeie "se ascunde" în haine bărbăteşti timp de 7 ani după ce a fost tratată de cancer ca să păcălească (poate) moartea care o caută (dar care doar confuzează şi mai mult mesajul piesei), acelaşi domn doctor îi spune unei alte paciente înspăimântate de prima sesiune de chimio că păcatul capital este nerăbdarea şi că pacienţii de cancer mor "pentru că nu au avut răbdare".

Voi fi relativ succintă în această recenzie, mai mult a textului decât a spectacolului. O recenzie care porneşte de la o experienţă proprie similară celei descrise în text, dar care diferă semnificativ de felul în care este aceasta dezvoltată prin text.

Voi începe cu ceva ce nu-mi pot scoate din cap, momentul în care Ana, fata a cărei mamă a murit de cancer, zice exact ce am simţit când am auzit-o: "Nu mai vreau să citesc". Pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba, la finalul piesei, Anei i se dă o scrisoare. Acum că are 10 ani poate citi vorbele pe care i le-a lăsat mama sa ştiind că moartea prematură este inevitabilă.

Ca să pun lucrurile în perspectivă, când mama mi-a zis că are cancer aveam 15 ani şi nu am înţeles nimic. Nu o spun cu mândrie, o spun pentru că 1. nu ştiam ce înseamnă boala aceasta şi 2. credeam că toţi părinţii sunt nemuritori.

Sunt mulţi copii care rămân fără un părinte şi asta este o experienţă tragică. Pentru toţi aceşti copii orfani, autoarea textului ar fi trebuit să creeze un alt fel de personaj, unul care să nu fie faţă în faţă cu trăirea traumei provocate de lipsa mamei din nou şi din nou şi din nou printr-o scrisoare atât de lungă şi detaliată. Felul în care mama alege să o expună pe Ana nu este, pur şi simplu, credibil.

Când mama mea a avut siguranţa că va muri de cancer la sân ne-a luat pe mine şi sora mea deoparte şi ne-a zis ceva simplu. Acele cuvinte au rămas în mine. Le accesez când vreau, dar îmi apar în minte şi involuntar. I-aş sugera autoarei acestui text să întrebe, să cerceteze, să descopere cam ce zice un părinte pe patul de moarte copiilor săi. Dacă va porni de la acest gest simplu, plin de respect pentru familiile celor care pierd prematur pe cineva drag, piesa va avea ceva de care avem nevoie cu toţii; moartea este deja tragică, nimic nu umple acel gol, deci nu ajută să facem rana mai adâncă.

Pentru cineva care şi-a văzut propria mamă trecând prin citostatice, durere, izolare, moarte -- scrisoarea mamei către Ana este un pumn nenecesar în plex. Auzind-o pe copilă citind din scrisoare, mi s-au reactivat imagini cu mama vie, sănătoasă, apoi topită de cancer, morfină, dureri cumplite, chin. Unui copil îi spui esenţialul. Doare, dar cel puţin nu îi transformi în agonie neputinţa de a te fi ajutat.

Pe lângă scrisoarea către o fetiţă de zece ani, care desigur simte zilnic lipsa mamei, care înţelege dar mai mult nu înţelege ce este cancerul, piesa mai dă un pumn, de data asta direct celor care au trecut prin mastectomie. Personajul interpretat de Maia Morgenstern nu este un bărbat cum pare la început. Cam pe la mijlocul piesei aflăm că este o femeie care a avut cancer acum 7 ani, dar care, dintr-o superstiţie populară greu de acceptat în zilele noastre, se ascunde în spatele unor haine care o fac să pară bărbat. Când aflăm că nu e bărbat, dialogul nu este doar penibil, ci jignitor faţă de toţi cei care trec prin acest fel de operaţie.

Acest tip de replici reduce femeia la sâni, jigneşte comunitatea celor care sunt non-binari şi îl lasă pe doctor să fie acelaşi gen de bărbat care face glume pasiv-agresive.

În 1990 mama îmi spunea la Bucureşti, unde urma să mergem către Fundeni, că are cancer. Mezină fiind, eram ultima din familie care aflam despre diagnostic dar şi cea care a fost cu ea la toate şedinţele de citostatice câte a îndurat. Din 1992 de când a murit şi până acum cancerul este parte din ce lucrez, cercetez, public, prezint la seminarii, grupuri de dialog, etc. Nu pot tolera ca ignoranţa să domine discursul public. Există o imensă diferenţă între a te ruga, a o face intim, şi a spune printr-un text dramatic, aşadar publicului larg, că doctorii nu ştiu nimic, că oncos înseamnă "încărcătură" (în limba greacă de fapt "umflătură", "tumoare"), că Dumnezeu dă această boală "exact atunci când ai nevoie" sau cum zice doctorul că "boala are umor şi inteligenţă. Vine exact când te poţi lupta cu ea". Acest "exact" este mai ascuţit decât un bisturiu, dar, în loc să ne educăm în privinţa corpului, ciuntim mereu pe lângă "tumori" sociale şi ideologice neextirpate la timp. Refuzând să învăţăm, implicit frica nu ratează ocazia şi se extinde. Trăiesc în exil; de multe ori am crezut că "dor" este o stare sui-generis de-a noastră. Frica a existat însă înainte de comunism şi persistă - şi cred acum că ea ne defineşte ca naţie.

De la primele cazuri de cancer, ce datează din Egiptul antic, şi până astăzi multe teorii au circulat, unele mai ciudate decât altele, dar totuşi arătând traseul şi progresele irefutabile ale medicinei. A susţine puncte de vedere care deraiază de la ce se întâmplă în realitatea ştiinţifică globală are două consecinţe locale grave, chiar şi atunci când pretextul e intenţia de a face comedie.

În primul rând reduce încrederea sau respinge descoperirile din lumea medicală ducând la extremă o poziţionare faţă de ce înseamnă a fi sănătos. Acest dialog din piesă va fi ilustrativ:

Nu, mersi. Să înţeleg că celor care mor de cancer li s-a luat până şi această speranţă?! Este o afirmaţie lipsită de respect pentru familiile celor care nu reuşesc să se vindece sau acolo unde cancerul recidivează, ridiculizând "speranţa" de vindecare. Numai că nu e vina lor. Corpul câteodată este înfrânt. Nu ţine de speranţă.

A doua consecinţă gravă este reducerea teatrului, de altfel unul dintre reperele libertăţii de gândire, la un loc unde se poate zice orice fantasmagorie (repet, chiar sub pretextul realizării unei comedii). Asta îi va îndepărta, prin lipsa unui credibilităţi bazate pe un fundament ştiinţific, pe oamenii de ştiinţă de dorinţa de a asculta poveşti pline de emoţie şi a investi în artă. Asta va ucide speranţa (sâc!) unui dialog interdisciplinar din care să înţelegem că o boală are nevoie de doctori, anatomopatologi, geneticieni, terapeuţi, etc.

Mai mult, teatrul în ţară are nevoie să fie la zi cu ce se întâmplă în jur. Medicina a avansat şi niciun personaj nu poate nega asta îmbrăţişând un punct de vedere care ne trimite cu milenii în urmă. De exemplu, ni se spune despre această boală de către acelaşi domn doctor: "Cancerul e o parte supărată din noi. Tot noi trebuie să reparăm ce nu e bine în noi". Nu, nu este nicio supărare! Conform World Health Organization, cu care sunt ferm convinsă medicii din ţară sunt în legătură, cancerul "este un grup de boli ce implică dezvoltarea anormală a celulelor cu potenţial de a invada sau a se răspândi în alte părţi ale corpului".

Şi, pe final, ca şi când toate acestea nu ar fi fost destul, posterul care a fost alăturat spectacolului-lectură a fost de o violenţă nenecesară. Nu, corpul femeii nu este nici plin de bijuterii copleşitoare, nu este nici o bucată de carne gata să fie pârlită la grătar, şi cu atât mai puţin nu este un colaj kitsch, de un prost gust depăşit. Corpurile noastre sunt în perpetuă schimbare şi sunt singurele forme dialogice prin care comunicăm, de aceea, modelul omului Vitruvian menţionat indirect la sfârşit prin numele lui Leonardo aparţine altei perioade -- deşi chiar şi atunci se ştia că reprezintă un ideal al formelor, nicidecum o realitate la care să aspirăm.

În Anatomie 3.0 (doar o sugestie desigur) sper ca acestor pacienţi să le fi fost redată demnitatea corpurilor şi a minţii. Şi, aşa cum sugerează Actriţa, să fi fost scoşi afară din salon, arătându-ne manifestări ale corpului care încearcă să iasă din capcana bolii cancerului.


Anatomie 2.0
Text & regie: Chris Simion-Mercurian
Cu: Maia Morgenstern, Marius Manole, Carla-Maria Teaha, Ilona Brezoianu, Alexandra Mercurian.

Din descrierea din program:
Anatomie 2.0 e un fel de "fuck you cancer".
Un text care stârneşte lacrimi, dar numai de râs. Inspirat din experienţa lui Chris Simion-Mercurian cu cancerul la sân. Credeţi că nu putem râde în faţa situaţiilor care ne dărâmă? O să vedeţi că se poate şi chiar face bine. Schimbând perspectiva, ceea ce aparent ne provoacă numai suferinţă este de fapt şi o sursă de mare putere. Şi umor.
Anatomie 2.0 este continuarea scenică a albumului foto-text Care dintre noi.