Ai crede, de fapt, că avem de-a face cu un message in a bottle pe care ni-l transmite Iosif Demian, căci Baloane de curcubeu - neîndoielnic un rezultat al vremurilor în care a fost făcut - se cere vizionat nu doar ca savuros document despre epocă, ci, înainte de toate, ca o creație îndrăzneață, în care esteticul are un cuvînt greu de spus. Nu cunosc - poate cu excepția filmului regizat de Alexandru Tatos Fructe de pădure - un alt film care să restituie la fel de generos și de vibrant lumea satului românesc, cu toată poezia și drama sa. Demian, în primele sale lungmetraje - O lacrimă de fată, în 1980, apoi Baloane de curcubeu - a excelat la acest capitol - și nu doar la el: primul titlu, cel mai ambițios formal, se folosește de pretextul unei anchete milițienești în stil noir pentru a jongla cu ideea de film-în-film, transformînd camera de filmat ce înregistrează mersul anchetei într-o prezență stăruitoare, decisivă. Baloane de curcubeu schimbă ușor accentele: nu atît un formalism hipersavant, care trimite neîncetat către imanența și povara actului de a lua vederi, cît o manieră prin care o anume picturalitate a cadrelor coexistă cu subversiunea celor arătate.
Baloane... vorbește mai direct despre viața rurală. Pînă ca acțiunea filmului să se așeze pe un făgaș narativ clar - e vorba despre felul în care președintele de CAP Ene Lelea (Dorel Vișan) reacționează la despărțirea de proaspăta sa nevastă Gia (Magda Catone) -, senzația e aceea a înșiruirii unor viniete molcome, cu aer de pastorală, despre microcosmosul rural și fauna sa umană: pregătirile de nuntă sînt în toi, sătenii se evidențiază prin pozne și remarci spirituale - un fotograf e îmbrîncit și cade în nămol, Ene Lelea își compară viitoarea soție cu o "floare de izmă". Pe tot parcursul filmului, oamenii locului sînt ipostaziați printr-un amestec de prozaism hazliu (unul înjură de mama focului, altul bea pînă nu se mai ține pe picioare) și lirism dulceag à la Fănuș Neagu (tot Ene Lelea îi spune unei femei din sat că "luceșt[e] ca o brănișoară"). E meritul filmului că dozează abil atît caricatura, cît și verva literară, astfel că galeria pestriță de personaje e redată fără condescendență, ba chiar cu o oarecare grijă portretistică. Dintr-o foarte interesantă tensiune între spațiul public, cu regulile sale, și cel privatapar și cele mai surprinzătoare momentele ale filmului - cum e acela în care Ene Lelea, rămas singur după ce Gia a fugit la amant, privește melancolic pantofii pe care i-i cumpărase special: singurătatea personajului capătă, în astfel de scene, o aură aproape tragică, repede măturată de responsabilitatea de a cîrmui satul.
Tonalitatea filmului refuză atît idilismul rural, cît și compromisul politic: fără ca secvențele filmului să fie înverșunate, ele dau totuși seama de felul proverbial în care țăranul vremii se descurcă "cumva", mai "rotunjește" la norma de arat, fentează senin controlul de la județ. Vorbeam mai sus și de forma filmului - e ceea ce justifică, mi se pare, mare parte din valoarea sa de film de cinema. Pentru fiecare cadru, Demian a ales să țină camera fixată pe trepied; chiar și așa, filmul nu dă niciodată senzația că bate pasul pe loc - dimpotrivă, lumea dă năvală, se înghesuie, forfotește neîncetat. Coregrafia aproape documentară a acestor mișcări neordonate, precum și felul în care Demian se joacă, fabulos, cu limitele cadrului, aici tăind glumeț capul unui vorbitor la microfon, aici "uitînd" să panorameze, așa cum era firesc, înspre locul unde se continuă acțiunea, păstrînd doar decorul gol, ar merita detaliat pe pagini întregi. (În schimb, nu sînt fanul interpretărilor misticoide pe care Laura Dumitrescu, care a condus interviul cu Iosif Demian, le aduce repetat în discuție.) Filmul e compus din numeroase straturi: într-o scenă de început, Caravana Cinematografică anunță proiecția filmului O lacrimă de fată, cu Dorel Vișan în rolul principal... E aici un fel de a face cu ochiul care nu denotă doar cinefilie, nici doar plăcerea de a întinde cîrlige spectatorului avizat - el traduce mai curînd un joc pasionant (și rar, în acele vremuri) cu autoreferențialitatea care, după mine, îl evocă (și îl precedă) pe Abbas Kiarostami. Titlul unuia dintre filmele în care iranianul folosea un "truc" similar, efectuînd la rîndul său o odisee rurală, se potrivește perfect universului din Baloane de curcubeu: Și viața merge mai departe...