Bun de tipar - Întregalde

Radu Muntean reușește să creeze un film care calchiază realitatea într-un mod fain. Nu e căutat ca alte filme ale lui (Marți, după Crăciun) încît să ceară scrieri profunde (căutate și ele), nu e nici ambiguu în mesajul său încît să fie nevoie de interpretări fistichii. Lucrurile sînt la vedere, aranjate într-un mod care e plăcut de urmărit pe ambele paliere - ca trecere pe realitate (a unor situații de gen) într-o formă în care decalcul e (și) critic [nu o simplă copiere/imitație de situații (care se vor) ca în realitate]. Filmul e realizat cu o anumită distanță față de ideile pe care le propune, încît nu simți că e o miză (ca accent pe realitate) atît de mare (cum e la Hîrtia va fi albastră, în continuare unul dintre filmele cele mai faine ale cinematografului românesc și un film necesar ca nevoie de înțelegere și catharsis față de un eveniment fondator de conștiință contemporană, Revoluția din 1989) încît să fie nevoie să ne zbatem în dileme morale și căutări ale unor situații filosofice de plantat în relație cu filmul, ca să dăm mai bine în ochii fanilor criticii de film (atît cît mai e o astfel de preocupare și un astfel de public) de la atîta profunzime.

Radu Muntean construiește un episod reprezentativ pentru țară prin ideea de aventură off-road în care persoane de vîrstă mijlocie cu o situație materială bună îmbină pasiunea pentru mașini 4x4 cu dorința de a fi alături de oameni pe care îi tulbură cu prezența lor, cărora li se inserează în Geist cu motoarele lor performante, pe cărările lor montane, pe lîngă casele lor din alte vremuri. Și, ca film, punctează ceva important - că dorința de a fi într-un loc pe care nu îl înțelegi, pe care îl calci fără să îl cunoști în prealabil (harta nu e teritoriul, gps-map is not the real world), dorința de a aduce un bine acelui loc fără să ai în sinea ta rădăcinile înțelegerii acelui bine, specific acelei lumi... acestea duc la o (inevitabilă) împotmolire.

Amicii care merg 4x4 în zona Întregalde din Apuseni, Alba, iau însemnele lumii lor, pop-food și limbaj-pop, și le duc în timp, într-un anume timp - timpul lui Kente, dacă doriți. E o situație (cea din film) din care am putea înțelege (dacă dorim să înțelegem lucruri profunde) ceea ce, de pildă, putem vedea prin filmul lui Laurențiu Calciu, După Revoluție, că (astăzi) e greu să fim altundeva ca nație/popor, fiindcă trăim un continuu defazaj față de timpul nostru (al tuturor - al conștiinței comune). E un timp-pop, al-zilei-de-azi, superficial, dezinteresat, un timp al confortului, un timp smart suprapus peste un timp care adună în el straturi difuze: emoția unei importanțe naționale montată de comunism (dacă nu era Ștefan, vienezii vorbeau turcă) + spațiul sacru al veșniciei (e la sat) + secole de robie (una reală, care construiește o neputință reală și arde timpul și face imposibil act-ualul). Nu sînt din același film, la fel cum personajele din municipiu nu sînt din același film cu Kente.

Cînd, la final, Kente, cumva treaz după toată aventura, este spălat și pus să se spele (cînd femeia ajunge cu adevărat la zonele corporale intime, Kente nu e spălat, e pus să se spele; chiar dacă e totul la vedere - a fi la vedere e firescul situației, ești dezbrăcat cînd te speli, - a atinge acele zone, chiar și prin cîrpă, e violența) sîntem puși (noi, toți cei care privim) față în față cu acest defazaj temporal - față de acei oameni, față de noi înșine ca viitori bătrîni, neputincioși și, poate, bolnavi mintal. E lumea străină a noastră. Nu e "poverty porn", "pretext de exotizare" după cum sugerează Victor Morozov în dezavuarea filmului^[i].

Andrei Gorzo insistă pe posibilitatea filmului de a deschide discuții în contradictoriu, sau discuții filosofice (despre altruism, de exemplu) prin faptul că Muntean se dovedește (pentru Gorzo^[ii]) ambiguu în ceea ce înseamnă portretizarea moralității prin felul în care personajele se dovedesc morale ele însele (în comportamentul lor). Astfel de discuții pot fi deschise, putem forța deschiderea lor dacă asta dorim. Dar aș spune că e o pistă falsă. Muntean nu e ambiguu în ceea ce privește sensul vizat, morala; prin ochii celor care o calcă, Muntean portretizează lumea celor din munți drept o lume a ciudaților (femeia cu mîna accidentată, Kente însuși ca mod de a fi privit de ceilalți - unde și personajul lui Toma Cuzin, cînd îl duce pe Kente în zona gay, îl duce tot din perspectiva noastră, Cuzin fiind marginalul care vorbește despre un marginal, dubla negație; în fapt reprezintă tot scoaterea din context, clișeul educatului care nu suportă marginalii) - astfel, dacă e ceva de discutat, nu e ambiguitatea lui Muntean, că nu e ambiguu; ci clișeul din conștiința noastră, decalajul...

Dacă o critică de film serioasă trebuie să discute ce este filmul, e un aspect important de discutat în relație cu textul lui Andrei Gorzo. Uneori Gorzo operează reduceri nepotrivite la Bazin (cum e cazul lui Babardeală cu bucluc, unde am și subliniat acest aspect^[iii]), aici, unde chiar sînt astfel de aspecte de semnalat, nu o face. Construcția lui Muntean merge în ordinul ontologiei imaginii fotografice a lui Bazin: locuri din realitate aduse ca atare pe ecran, pentru ele însele, persoane reale aduse în film (Radu Muntean, regizorul filmului, e Radu de pe ecran - sigur, e și un pic de autoreferențialitate și postmodern peste Bazin! Maria Popistașu e Maria, sătenii sînt jucați de săteni) - pentru a spori gradul de autentic (locul, și, prin el, situație în care deja facem un pas dincolo de Bazin, subliniem ideea: defazajul) pus față în față cu celălalt autentic, de oraș (personaje cu un status social bun, cu situații financiare bune, vorbind relaxat), totul oglindit: Radu Muntean e Radu în film, un film realizat de Radu Muntean; încît pe ecran e o experiență de realitate, vizuală și verbală, cu oglindă în față (filmul însuși, căruia i se adaugă spectatorii). Bine orchestrată filmic și în jocul cu genul: la marginea thriller-horror, prin pădure - dar în fapt doar piste false. E doar întîlnirea orășeanului cu propriul clișeu despre acea lume, despre pericol; despre educație - față în față cu viața nudă. Italice, pentru că, oricît de mult dorim să le contextualizăm, rămîn concepte, elemente în circulație, într-o lume (a criticii de film, aici) care - uneori - produce inflație.
 
^{[iv]
 
 [v]}