Când nudul slujeşte gândul - Cataclisma

Un corp aşezat pe o toaletă. Un tors cu spatele la public, şezând pe un vas alb, imaculat, în interiorul căruia universul sonor ne lasă să înţelegem că se produc căderi abundente. La fel de abundent e discursul lui Trump ce se suprapune pentru WC-soundtrack ce se suprapune peste ritmuri drăceşti, capabile să dea ruşine răsăriturilor de la Untold.

Aproape-sfertul-de-ceas când Andrea Gavriliu dansează (sau, mă rog, performează, cu un cuvânt la zi) în cadrul descris mai sus, impecabil decupat de luminile lui Paul Drăguş (chapeau!), intră într-un top 10 al scenelor de teatru pe care autorul acestor rânduri le-a văzut în anii de pe urmă.

Montajul 3D-sonor (acelaşi Drăguş), expresivitatea corporală superlativă a lui Gavriliu, intensitatea vizual-auditivă crescând exponenţial, ameninţând cu orgasmul abjectului, cu catastrofa umanului, instituind o transă ce cuprinde deopotrivă artist şi spectator într-un moment de o formidabilă calitate a trăirii şi a adevărului, toate acestea fac din Cataclisma de la unteatru un spectacol-coolt, de văzut şi revăzut, de tăcut şi de discutat, de luat la întrebări şi de admirat, de ne-evitat şi ne-ignorat.

De-a lungul celor exact 55 de minute (precizia e una dintre multele calităţi ale Cataclismei), în 6-7 tablouri decorate sonor de tot atâtea înregistrări audio cărora Andrea le dă play de pe propriu-i Mac, spaţiate de pasaje cu sonorităţi pur muzicale, artista chestionează parte dintre sublimele cretinătăţi vehiculate de oamenii şi media contemporane.

În roluri centrale, aberaţii emise pompos de Donald, imami, Veorica, crezători-în-platitudinea-Pământului, etc. Vocile lor, amplificate de o boxă Bose turquoise conectată via Bluetooth la zisul Mac, lovesc aerul, pereţii, locuitorii spaţiului.

Izbit de fonemele cacofonice, corpul dans-actriţei interiorizează mesajul, exteriorizând reacţiile unui om dotat cu raţiune şi bună-simţire în faţa neînchipuitei ascensiuni a minciunii, fake-news-ului, prostiei, ignoranţei.

Un anume segment al spectacolului le video-suprapune pe Andrea Gavriliu de azi peste Andrea Gavriliu cea de la 11 ani. Coloana sonoră: acel New York, New York care invocă visul de a reuşi acolo, în centrul lumii. Câteva recitative live ale Andreei de acum invocă, într-o engleză impecabilă, timpul şi curgerea lui de toate schimbătoare.

Am început scriind despre intensităţi viscerale, voi încheia cu o vorbă despre raţiune. Mai politic decât Richard 3-ul lui Andrei Şerban (cu care împarte, printre altele, galbenul icterian de găsit în luminile ce-l îmbracă pe Marius Manole şi în rochia sclipitoare a Andreei din scena disco bolului în care e sugerat Colectivul), Cataclisma construieşte, pe bază de corp, epidermă, senzorial, o opoziţie de o impresionantă rigurozitate, cerebralitate şi precizie la parte din delirurile timpului pe care îl trăim.

Evitând cantonarea în problemele locului, dramaturgul-coregraf Andrea Gavriliu se ia la trântă cu chestiuni universal-valabile, producând o întâmplare artistică ce e de aşteptat să spună multe, foarte şi unui bucureştean, unui chicago-ian, unui parizian sau unui buenos aires-ian, de pildă. După cum e de aşteptat să provoace intense experienţe personale celor mai diverşi dintre spectatori, fie ei adoratori de senzaţii tari sau practicanţi de gândiri abstracte.

Pe vremuri, artistul-complet imagina Gioconda. Astăzi, artistul-complet mixează Mona Lisele cu Donalzii. Nu, comparaţia nu e deloc defavorabilă prezentului. Mergeţi să vă convingeţi!