Concertul de deschidere a Festivalului Internaţional George Enescu, ediţia cu numărul 24, a avut loc la 31 august 2019, la Sala mare a Palatului. Orchestra Filarmonicii din Berlin şi Corul Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijate de Kirill Petrenko au prezentat publicului de la Sala Palatului, în cadrul ciclului Mari orchestre ale lumii, un program ales special pentru un astfel de eveniment: Rapsodia română nr. 2 în re major, op. 11 de George Enescu şi Simfonia a IX-a în re minor, op. 125 de Ludwig van Beethoven, solişti soprana Marlis Pettersen, mezzosoprana Elisabeth Kulman, tenorul Benjamin Bruns şi basul Kwangchul Youn. Corul Filarmonicii George Enescu a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner.
Acest prim concert al celebrei Berliner Philharmoniker a creat din start un nivel artistic excepţional al acestei ediţii a Festivalului Internaţional George Enescu de la Bucureşti. Flori galbene superbe pe toată lungimea scenei Sălii Palatului, dar mai ales salbe florale muzicale în inimile publicului, totul într-o lumină caldă - o atmosferă în care să tot asculţi, fără să clipeşti, cu sufletul la gură, cu urechile şi mintea, aceste minunăţii sonore - compuse de Enescu şi Beethoven - cântate dincolo de orice închipuire a sublimului.
Tradiţia acestei faimoase orchestre simfonice Berliner Philharmoniker se leagă de marii dirijori care au format-o de-a lungul anilor: Ludwig von Brenner (1882-1887), Hans von Bülow (1887-1892), Arthur Nikisch (1895-1922), Wilhelm Furtwängler (1922-1945), Leo Borchard (mai-august 1945), Sergiu Celibidache (1945-1952), Wilhelm Furtwängler (1952-1954), Herbert von Karajan (1954-1989), Claudio Abbado (1989-2002) şi Simon Rattle (2002-2018). Din 2019, este sub îndrumarea lui Kirill Petrenko.
Din anul 2008 Orchestra a anunţat crearea Sălii de Concert Digitale. Această nouă platformă de Internet permite fanilor din toată lumea să vadă şi să asculte concertele Filarmonicii din Berlin în direct sau înregistrate, contra unui bilet. [1].
De curând (23 august 2019), Orchestra Filarmonicii din Berlin şi Rundfunkchor Berlin, dirijate de Kirill Petrenko, solişti Marlis Petersen, Elisabeth Kulman, Benjamin Bruns şi Kwangchul Youn, au interpretat în concert la sediu, Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven.
În concertul de deschidere a Festivalului Internaţional George Enescu - 2019 de la Bucureşti publicul a ascultat Rapsodia română nr. 2 în re major, op. 11 de George Enescu într-o versiune care a entuziasmat prin autenticitate, exigenţa redării detaliilor partiturii şi emoţie artistică. Miniatura simfonică enesciană era interpretată magnific, punând în evidenţă frumuseţea cântecelor româneşti, aerul spontan, precum şi spectaculoasa sa orchestraţie. Inspiraţia melodică cu acea baladă populară Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, îţi făcea inima să tresalte de bucurie. Iar calitatea solo-urilor de oboi, flaut, corn englez, freamătul instrumentelor cu coarde, cu efectul de sul ponticello, precum şi glissando-ul harpelor, toate erau aurite prin timbralitate.
Amplasarea compartimentelor uriaşului ansamblu a conferit un plus de plasticitate în crearea imaginilor sonore: instrumentele cu coarde în format de operă (cu vioara a doua în dreapta scenei, violoncelul în centru şi contrabaşii, şapte la număr, în stânga), cele două harpe în dreapta scenei, iar instrumentele de suflat de lemn, inclusiv cornul englez, în spate, în dreapta, iar cornii în stânga scenei. Impresionant şi arsenalul percuţiei cu marea diversitate a baghetelor de timpan (beţe şi ciocănele).
Auzeam rând pe rând teme din zona muzicii lăutăreşti (Sârba lui Pompieru, Mama lui Ştefan cel Mare, Bâr oiţă de la munte, Văleu, lupu mă mănâncă), unele tratate în canon. Dirijorul Kirill Petrenko se folosea de gesturi minime, părea că dirijează cu creierul, nu cu mâinile. Îşi alegea tempo-urile precum un magician, adaptându-se tuturor factorilor acustici ai sălii, sondând totodată starea de moment a instrumentiştilor şi a publicului şi, nu în ultimul rând, conform sensurilor muzicale enesciene.
Muzicianul a surprins şi redat excepţional tocmai acel caracter lirico-meditativ, de o gravitate augustă, a acestei muzici, cu un aer de frescă legendară. Ultima intervenţie a flautului cu un sunet catifelat ce se stingea printr-un diminuendo dozat cu măiestrie unică a lăsat un moment de perfectă linişte, după care au izbucnit aplauze puternice şi ovaţii îndelungi la adresa acestei orchestre fantastice, pe care orice muzician ar merita să o asculte pe viu. Artiştii cântă într-adevăr împreună, simt spiritul lui Enescu, îi iubesc muzica.
A urmat Simfonia a IX-a în re minor, op. 125 de Ludwig van Beethoven, interpretată de Berliner Philharmoniker şi Corul Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijate de Kirill Petrenko, avându-i ca solişti vocali pe soprana Marlis Petersen, mezzosoprana Elisabeth Kulman, tenorul Benjamin Bruns şi basul Kwangchul Youn.
Oda bucuriei este considerată una dintre cele mai cunoscute simfonii corale din creaţia clasică occidentală şi nu numai. Această ultimă simfonie terminată nu a putut fi auzită de Beethoven. La acea vreme era lovit de surditate. Astăzi, milioane de urechi o aud şi recunosc în ea geniul.
După înregistrările video ale simfoniilor de Beethoven, realizate de Berliner Philharmoniker cu Herbert von Karajan şi redate în emisiunile Serata muzicală ale lui Iosif Sava, la televiziunea Română din anii '80, credeam că mai mult de atât nu se poate realiza. Acum, în 2019, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu am ascultat o interpretare grandioasă, memorabilă. De la concepţia unitară, la tensiunea artistică, imaginând o piramidă egipteană şi până la radiaţia unei energii afective pozitive, interpretarea uimea, te transforma profund, lăsând în auditoriu urme ale unei înalte culmi spirituale.
Ascultam acel misterios început în pianissimo, cu ritm punctat la viori, din Allegro ma non troppo un poco maestoso. Era ceva ireal. Dincolo de precizia ritmică apărea o precizie timbrală, o potrivire a sonorităţilor. Parcă sunau 12 cvartete sudate impecabil. Totul mocnea, se acumula până la dezlănţuirea unei teme de o uriaşă forţă sugestivă. În partea a doua, Molto vivace, urmăream vrăjitoria metrică făcută de Beethoven în acest scherzo: scris în măsură de trei pătrimi, pare totuşi în patru pătrimi ca structură compactată. Iar formal, deşi o macrostructură tripartită (Scherzo - Trio - Scherzo), arhitectura este una de sonată. Apoi, admiram emisia calibrată conform unui dialog non-conflictual între compartimentele ansamblului orchestral. Spiccato-ul instrumentelor cu coarde se îmbina incredibil cu timbrul timpanului (devenit un adevărat dirijor-cronometru), iar uneori cornii emiteau sunete ce păreau generate prin intermediul unei ancii. De altfel, aceeaşi cornişti cântau cu o mare uşurinţă salturile intervalice de octavă, cu o sprinteneală şi acurateţe cum nu am mai auzit. General Pause, precum şi falia de intensitate, acel subito piano erau realizate atât de firesc încât contrastul te făcea să priveşti totul ca dintr-o aeronavă (prăpastia te afecta doar ca un loc îndepărtat). Aceşti muzicieni au în structura lor o mare exigenţă. Nu se leagănă când cântă, nu uzează de mimă gratuită. Ceea ce se aude contează. Şi se aude minunat, unic!
Corul a stat pe scenă de la începutul concertului, ca să nu deranjeze cu intrarea sa, doar soliştii vocali au apărut înaintea părţii a treia a simfoniei, Adagio molto e cantabile-Andante moderato-Tempo primo-Andante moderato-Adagio-Lo stesso tempo. O parte lirică, lentă alcătuită dintr-o temă cu variaţiuni, care a adus o liniştire, ca dinaintea furtunii.
Finalul Odei Bucuriei, o adevărată "simfonie într-o simfonie, cântată fără întrerupere" [2] prezintă o Introducere, într-un Presto furtunos. Apoi, apar citate din cele trei părţi anterioare. În fine, se aude celebra temă devenită imn al Uniunii Europene. Contrabaşii o cântau fiind urmaţi de violoncele, în pianissimo, ca o prefigurare a recitativului vocal. O a doua mişcare a adus caracterul unui marş militar (Alla turca), în forma unui scherzo. Se auzea apoi tema principală la cor. A treia mişcare, Andante Maestoso, era o meditaţie lentă, cu o idee muzicală nouă. A patra mişcare, Allegro energico, un fugato final, construit pe temele din prima şi a treia mişcare, suna impresionant.
Cvartetul solistic îşi înălţa scânteietor vocile deasupra corului. Soprana Marlis Pettersen, cu vocea ei puternică şi calitativă, domina registrul acut.
Mezzosoprana Elisabeth Kulman, cu o voce amplă plină de adâncime şi cu forţa de penetrare a unei soprane, aducea un dramatism deosebit în discursul muzical.
Tenorul Benjamin Bruns, cu vocea sa luminoasă şi agilă uneori, alteori puternică şi dramatică, avea ambitus, culoare şi volum.
Basul Kwangchul Youn impresiona prin vocea sa solemnă, sumbră şi puternică, precum şi prin frazarea şi tensiunea emoţională transmisă.
Corul Filarmonicii George Enescu, pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner, a excelat prin calitate sonoră, dicţie clară şi precizie a intrărilor, dozând dinamic intervenţiile, cu mult rafinament.
Aplauze îndelungate şi ovaţii, alături de coşuri şi buchete de flori superbe dăruite protagoniştilor au răsplătit performanţa extraordinară a acestor artişti pe care îi îndrăgim, îi aclamăm şi ne dorim să îi reascultăm oricând.
Festivalul Internaţional George Enescu 2019 a debutat înălţător!
NOTE
[1] site-ul digitalconcerthall.com
[2] Charles Rose: The Classical Style: Haydn, Mozart, Beethoven. pag. 440. New York: Norton, 1
Descarcă programul Festivalului George Enescu 2019 aici..