Seria a doua a transmisiunilor evenimentelor muzicale ale Festivalului Internaţional George Enescu - 1919, a cuprins un concert susţinut de Orchestra Naţională a Franţei [1], cu Evgeny Kissin solist şi Emmanuel Krivine la pupitrul dirijoral. Concertul a avut loc pe scena Sălii Mari a Palatului, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, din 6 septembrie 2019, şi a putut fi urmărit on line. între 23 şi 25 aprilie 2020.
Repertoriul romantic, plin de culoare, a cuprins două lucrări ale compozitorului Franz Liszt - Poemul simfonic nr. 6 «Mazeppa» S. 100 şi Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în La major, S. 125, solist Evgeni Kissin - precum şi Suita Tablouri dintr-o expoziţie de Modest Musorgki, orchestrată ulterior de Maurice Ravel.
Dirijorul Emmanuel Krivine [2] este considerat a fi unul dintre cei mai reprezentativi muzicieni francezi ai zilelor noastre. El a ocupat mai multe funcţii importante în viaţa muzicală a ţării sale, iar din septembrie 2017 a fost numit director muzical al Orchestrei Naţionale a Franţei.
În deschiderea concertului de la Sala Mare a Palatului, Orchestra Naţională a Franţei, sub bagheta lui Emmanuel Krivine a interpretat Poemul simfonic nr. 6 «Mazeppa» de Franz Liszt.
Poemul compus în 1851 a avut prima audiţie la Teatrul Regal din Weimar, la 16 aprilie 1854, dirijat de însuşi Franz Liszt. Lucrarea constituie transpunerea muzicală a celui de al 34-lea poem din Orientales, scris de Victor Hugo, inspirat de eroul naţional ucrainean Ivan Mazeppa. Din poveste[3], Liszt a folosit doar trei momente: cursa nebună a eroului pe spatele calului, prăbuşirea eroului de pe cal, anunţând sfârşitul acestuia şi, în fine, salvarea eroului.
Muzica poemului apelează la stări sufleteşti variate, de la tumult - în secţiunea iniţială, la contemplare vizionară - în partea mediană şi până la împlinire glorioasă - în finalul cu sonorităţi de fanfară. În discursul muzical se disting, pe rând, secvenţa goanei prin stepă (instrumentele cu coarde ce cântă cu frenezie), apoi căderea de pe cal (cele şase lovituri de timpan), mai pe urmă, uimirea în faţa rănilor suferite (sunetele de trompetă), precum şi triumful final (un marş), unde reapare tema eroului.
Tocmai această plasticizare a goanei calului nărăvaş (stridenţă acordică şi pregnanţă ritmică) a fost splendid redată sonor de Orchestra Naţională a Franţei, condusă de Emmanuel Krivine. Pasajele de virtuozitate ale corzilor sunt întretăiate de intervenţiile flautului piccolo. Dramatismul cursei este sugerat prin sunetele coordonate ale alămurilor (tromboane şi tubă).
Am remarcat concepţia timbrală a maestrului Emmanuel Krivine. Aşezarea compartimentelor ansamblului orchestral a fost gândită în funcţie de naraţiune. Temele expuse vin spaţializat spre auditoriu, din locuri determinabile dinspre scena de concert (contrabaşii amplasaţi în stânga scenei, în spatele viorilor prime; cornii în spate şi în stînga, harpele în dreapta scenei, iar timpanul lateral, în dreapta; celelalte instrumente de percuţie în spate, în centru).
În părţile calme solo-urile de clarinet şi clarinet bas aduceau o atmosferă sumbră. Mai târiu, trompetele iniţiau o creştere victorioasă spre culminaţie, cu participarea întregii orchestre. Tema cântată de flaute readuce vitalitatea. Admirabilă implicarea artiştilor instrumentişti. Se simţea bucuria atât pe chipurile lor, cât mai ales în intonarea frazelor muzicale.
A urmat Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră, în la major, S. 125, solist Evgeni Kissin, acompaniat de aceeaşi excelentă Orchestră Naţională a Franţei, condusă de Emmanuel Krivine.
Concertul este alcătuit monopartit (se desfăşoară fără întrerupere), având însă şase secţiuni:
Adagio sostenuto assai, Allegro agitato assai, Allegro moderato, Allegro deciso, Marziale un poco meno allegro şi Allegro animato. Lucrarea a fost terminată de Fanz Liszt în anul 1849, după mai multe revizuiri. Spre deosebire de Frédéric Chopin, Liszt reuşeşte să creeze aici, un deplin echilibru între contribuţia pianului şi cea a orchestrei. Expresivitatea este repartizată, ca şi virtuozitatea, atât solistlui, cât şi orchestrei. În cadenţe se simte o înnoire a caracterului improvizatoric.
Evgeni Kissin îşi arată deplin şi în acest concert măiestria sa, construind treptat tensiuni şi sclipiri, de la acel început blând, cu sonorităţi arpegiate, precum atmosfera unei nocturne, trecând apoi la scherzo-ul briliant, până la finalul marţial exuberant.
solistul schimbă timbrul sunetelor de la o frază la alta. Are răbdare de Sisif, înainte de a se dezlănţui; articulaţia sunetelor emise este una perlată. Admirabilă dantelăria pasajelor rapide şi figuraţiilor cu rol acompaniator. Obţine uneori un veritabil ciclon sonor; mâna sa stângă are forţă dar şi elasticitate. Astfel, rezultanta acordică vine din interiorul sufletului său. El suspendă pur şi simplu încheierile ideilor muzicale, propulsând interogaţii sublime.
Solistul colaborează cu prim violoncelistul orchestrei în stil cameral. Ierarhizează culminaţiile, având o paletă largă de modalităţi prin care poate sublinia unduirile melodiei. Îi antrenează direct în jocul său pasional pe instrumentiştii orchestrei. Are nerv. Tehica sa pianistică uluieşte; dincolo de virtuozitate Kissin face Muzică. Agogica sa are nobleţe. În registrul acut se aud parcă nişte clopoţei argintii. Accelerează tempo-ul treptat. În cantilene povesteşte şoptind. Glissandi ascendente şi descendente cu ambele mâini, spectaculos realizate, cu o agilitate formidabilă te copleşesc.
Un pianist pe care să îl tot asculţi! Captează publicul şi nu îl mai lasă până la ultimul sunet scos din pian. Un geniu, care a început să cânte la pian de la doi ani!
După o mare de aplauze, la cererea publicului Evgeny Kissin a dat două bisuri. Primul a fost Minute Waltz (Valse du petit chien), op. 64 nr. 1, în re bemol major de Frédéric Chopin, iar cel de al doilea, Tango Dodecafonic, scris chiar de el.
Ultima lucrare din concertul Orchestrei Naţionale a Franţei, dirijate de Emmanuel Krivine, a fost Suita Tablouri dintr-o expoziţie de Modest Musorgki/Ravel. Cele zece tablouri se succedau contrastant : "Promenada, care ne conduce de la un tablou la altul în tema "vizitatorului", urmează tablourile: Gnomul - un pitic straniu descris cu ajutorul ritmurilor neregulate şi al unor explozii de sunete; Vechiul castel - un tablou solemn, cu trubaduri medievali cântând în faţa porţilor cetăţii; Tuileries - imaginea unor copii jucându-se în celebrele grădini pariziene; Carul polonez - cu mişcarea lui anevoioasă recunoscută în intonaţiile triste ale unei melodii populare; Baletul puişorilor ce ies din găoace - o pagină de dans pentru copii; Doi evrei: unul bogat, unul sărac - dialog sonor între două personaje; Târgul de la Limoges - descrierea pitorească a unei pieţe însorite din sudul Franţei; Catacombele - un joc de lumini şi umbre; Coliba pe picioare de găină - un portret grotesc al vrăjitoarei Baba Yaga şi, în final, Marea poartă a Kievului" [4].
A fost o versiune vie, cu detalii bine finisate, ce conferea sens autentic fiecărui tablou. Am văzut un dirijor care stăpâneşte orchestra şi partitura la milimetru.
Aplaudaţi minute în şir, artiştii francezi au oferit ca bis reluarea tabloului Baletul puişorilor ce ies din găoace. De fapt, bis înseamnă a repeta. Şi a fost binevenit! Admirabilă virtuozitatea şi gustul estetic al suflătorilor de lemn!
NOTE
[1] Orchestra Naţională a Franţei (ONF), un pilot al culturii franceze, a fost înfiinţată în 1934, pentru a valorifica bogăţia muzicii franceze. Primul dirijor al ei fost Emile Inghelbrecht, un bun prieten al lui Claude Debussy. Toată această tradiţie s-a perpetuat de-a lungul generaţiilor. În anii '70, sub bagheta lui Jean Martinon, orchestra a înregistrat multe discuri cu opusuri franceze - tot repertoriul de la Debussy la Ravel. S-au mai realizat înregistrări şi discuri importante cu Lorin Maazel, iar mai târziu cu Daniele Gatti. O serie de personalităţi, interpreţi şi compozitori precum (Stravinski ori Dutilleux) s-au aflat la pupitrul dirijoral al orchestrei. Între 1973-1975, Sergiu Celibidache a fost invitat ca dirijor principal. Printre directorii muzicali şi şefii de orchestră invitaţi ai Orchestra Naţională a Franţei se numără nume celebre precum: Leonard Bernstein, Wolfgang Sawallisch, Kurt Mazur, Jeffrey Tate, Seiji Ozawa şi Emmanuel Krivine. ONF a colaborat cu casa de discuri EMI Records.
[2] Dirijorul francez Emmanuel Krivine s-a născut în 1947 la Grenoble. A studiat vioara la Conservatorul din Paris (Premiul I la vârsta de 16 ani) şi la Şcoala Regina Elisabetha din Bruxelles. Întâlnirea cu celebrul dirijor Karl Böhm l-a determinat să abordeze cariera dirijorală. Între 1976-1983 a fost dirijor principal invitat la Orchestre Philharmonique de Radio France. Apoi, a fost director muzical al Orchestre National de Lyon, între 1987-2000. Totodată, a condus Orchestra de Tineret a Franţei, timp de 11ani. A devenit dirijor al Orchestre Philharmonique du Luxenbourg. Din 2013 a devenit dirijor al Orchestre Symphonique de Barcelone et de la Catalogne. În 2014 a fost dirijor invitat al Scottish Chamber Orchestra. A realizat înregistrări la casele de discuri Deutsche Grammophon, Warner Classics, Timpani şi Naive.
[3] Ivan Mazeppa (1644-1709) a fost un hatman al cazacilor zaporojeni; e considerat părintele ideii de independenţă al ucrainenilor. Evenimente din viaţa sa au inspirat mai mulţi artişti: Lord Byron - poemul Mazeppa (1818); Alexandr Puşkin - poemul Poltava (1828-1829); Juliusz Słowacki - piesa de teatru Mazeppa, (1840); Piotr Ilici Ceaikovski - opera Mazeppa, (1881-1883); Victor Hugo - poemul Mazeppa (1881-1883). Legenda spune că Ivan Mazeppa, după ce a sedus o prinţesă poloneză căsăstorită (cu un nobil mai în vîrstă ca ea), a fost pedepsit de soţul înşelat, fiind legat de un cal şi gonit apoi în stepă. Din fericire, calul ajunge în Ucraina şi Mazeppa supravieţuieşte grelei încercări. Găsit de cazaci, el devine conducătorul acestora şi luptă alături de ei împotriva Ţarului Petru cel Mare.
[4] Iulia Isaev - comentariu la concertul on line
Descarcă programul Festivalului George Enescu 2019 aici..