Pe Patricia o caracterizează îndrăzneala. Lipsa ei de prejudecăţi o face să abordeze cu o căldură uluitoare cele mai criptice sonorităţi, cărora le imprimă o viaţă proprie şi creează astfel o vrajă la care nimeni nu poate rămâne indiferent. La fel s-a întâmplat şi în seara de 1 septembrie 2019 la Sala Palatului, când, per total, am avut senzaţia că asist la o schimbare fundamentală de roluri şi paradigme în interpretare.
La fel cum iniţialele celor doi protagonişti sunt inversate, PK şi KP, aşa au fost şi momentele lor în compania Filarmonicii berlineze. Severul concert de Arnold Schönberg, de o virtuozitate extremă, inumană, a fost îmblânzit de Patricia cu o pasiune covârşitoare. Această muzică, ce nu îţi lasă repere pentru memorie (serialismul per se reprezintă anularea memoriei) poate fi asimilată poate prin mici indicii ritmice, motivice şi desigur prin direcţia sentimentală imprimată de solist. Patricia a fost concertul! Indiferent de nivelul de disponibilitate al auditoriului, a fost imposibil să nu te laşi captivat de implicarea violonistei, care a dialogat fenomenal cu orchestra, ascultând şi continuând fiecare intervenţie a acesteia, sublimând virtuozitatea într-o conducere afectivă extremă a fiecărei idei de care te puteai lipi ca receptor. Felul în care muzicienii din orchestră i-au răspuns a fost de asemenea magistral, creând pentru publicul bucureştean un nivel al redării acestei muzici imposibil de egalat.
Toată numai simţire pură a fost şi alegerea bisului, Baladă şi Joc de Ligeti, unde Patricia Kopatchinskaja a avut un dublu rol: de a sublinia ideea de "împreună cu orchestra" şi de a îl omagia pe Laurenţiu Dincă, singurul român din orchestră care şi-a încheiat cariera chiar în oraşul unde a studiat şi descoperit muzica. Multă emoţie în interpretare, câteva lacrimi pe furiş în sală şi o stare de plutire generală au încheiat prima parte a concertului.
În partea a doua ar fi urmat, teoretic, 50 de minute de relaxare romantică, în compania Simfoniei a cincea de P.I. Ceaikovski. Toate aşteptările au fost depăşite şi înşelate totodată. Sunetul acestor instrumentişti este deasupra oricăror superlative sau hiperbole. Iar Kiril Petrenko este dirijorul care să sublinieze magnetismul lor, prin reliefarea fiecărui solist, fiecărei partide, fiecărei linii secundare care îi pune în valoare. Toată lumea va menţiona solo-ul de corn din partea a doua, iar eu nu voi fi excepţia de la regulă. Sala Palatului a părut să îşi piardă contururile în acel moment, de o fineţe nepământeană. De altfel, aceste intervenţii solistice la suflători au redat dulceaţa unei muzici care, altfel, a fost condusă cu rigoare teutonică, militară, mai rece chiar decât concertul de Schönberg... Kiril Petrenko pare încă, în colaborarea cu această orchestră, în căutarea unui stil care să îl ducă dincolo de fenomenala sa ştiinţă muzicală. Personal, mi-a lipsit nu romantismul exacerbat al unor interpretări, ci acea linie mare care transcende eroismul vizibil al acestei monumentale compoziţii şi o transfigurează liric în acea zonă de plutire fundamentală. A compensat cu o energie ieşită din comun care a animat publicul aflat în seara 1.09.2019 în Sala Palatului şi ne-a lăsat pe toţi până târziu în noapte rememorând clipe specifice din acest concert reper pentru cum arată o orchestră de cel mai înalt nivel. Şi dorindu-ne să îi auzim într-o sală adevărată...
(Sabina Ulubeanu este compozitoare)
Descarcă programul Festivalului George Enescu 2019 aici..