O secvenţă din Galactoria 2019 - Cel

Ma vie c'est un manège cânta prin anii '70 Nicoletta şi mi-am amintit brusc de această melodie când studenţii de la clasa profesorului Gelu Badea au improvizat un manej în sala "Radu Stanca" a Facultăţii de Teatru şi Film din Cluj pentru a da viaţă personajelor piesei lui Leonid Andreev Cel care primeşte palme.

Prezentat în cadrul Galactoriei 2019 ca lucrare de licenţă a regizorului Constantin Radu Tudosie, montajul selectiv din piesa lui Andreev s-a axat, după cum era firesc, pe valorificarea energiilor creative ale studenţilor cuprinşi în proiect şi pe omogenizarea jocului într-un stil alert, atracţios, apropiat de problematica textului. Viziunea impusă de cel ce semnează regia, Constantin Radu Tudosie, conturează cu pregnanţă această simbolistică a manejului, uşor de asimilat în cadrul receptării: viaţă - circ, viaţă - teatru, circ - teatru. Interferenţe sugestive la nivel conotativ optativ în organizarea ansamblului contextual şi a lucrăturii scenelor.

În plan real, o perdea semitransparentă acoperă fundalul, pe un podium central situat îşi fac intrarea personajele, sub platforma de scânduri sunt aşezate diferite obiecte din recuzită, câţiva baloţi de paie sugerează proximitatea menajeriei circului. Decor suficient pentru a trimite spre atmosfera specifică din culisele arenei circului. În spectacolul din 1998 al Teatrului Naţional din Cluj, îmi amintesc, era multă schelărie metalică, evoluţii ale actorilor pe verticală, mai mulţi clovni, în rolul lui Cel a excelat regretatul Anton Tauf cu vocea lui gravă. În spectacolul studenţilor s-a acţionat reducţionist, se înţelege de ce, ba chiar titlul propus de Constantin Radu Tudosie este scurtat: Cel şi atât.

Trebuie spus că individul apărut în trupa circarilor, adică nimeni altul decât Cel, presupune un rol de compoziţie cu accente tragi-comice evidente. Este un tip care se ascunde după masca unui clovn, dar descumpăneşte prin sinceritatea manifestărilor, un timid marginal care nu ştie să facă altceva decât să încaseze palme (concret, în manej) sau palme simbolice de la viaţă. Călin Graur în Cel dovedeşte înţelegere pentru personajul interpretat, sensibilitate şi aplicaţie, dar atinge mai puţin latura lui profundă. O foarte bună impresie face Giorgiana Coman în rolul Consuelei, o viitoare artistă cu potenţial dramatic. Călăreaţa de circ întruchipată, fiică de conte, are delicateţea unei ingenue şi supuşenia unei conformiste.

Regizorul Constantin Radu Tudose conturează cu predilecţie personaje comice şi adună în clovnul Jackson (cu un soare pe fundul pantalonilor lui bufanţi de mătasă), de pildă, giumbuşlucurile şi comicăriile unei întregi echipe de clovni. Cristina Casian se achită onorabil de sarcina de a crea atmosferă. E gălăgioasă şi jucăuşă cât trebuie. Ieşind din bălbele inerente începutului, Yannick Becker ar fi un conte Mancini mai credibil, dacă ar fi mai în vârstă cu 20 de ani. Neîmplinirea aceasta atârnă deasupra capetelor tuturor studenţilor prea tineri pentru roluri de adulţi sau bătrâni. Victor Hegeduş se dovedeşte stăpân pe rolul de conducător al circului, aşa-zisul Papa Briquet. Caliţa Nantu este o Zinidă senzuală şi zăludă, agilă în mişcări şi aprigă în trăiri imprevizibile. Contribuţii de bună calitate actoricească prestează Robert Iosif în rolul Alfred Bezano şi Ştefan Liţă în rolul baronului Regnard.

Zbenguiala actorilor-circari, ironizarea preţiozităţilor baronului, refuzul unui sentimentalism romanţios, ritmul alert impus de regizor, componentele vizuale bine fructificate fac din lucrarea de licenţă a lui Constantin Radu Tudosie un spectacol agreabil, corect închegat stilistic, numai bun de prezentat, sub formă prescurtată, pe o scenă profesionistă.