"How Tall is King Kong?"
Peter O'Toole în The Stunt Man
În 2004 am scris "anul maimuţei", bilanţul bazat pe semnul din zodiacul chinezesc. Am anunţat atunci: King Kong e pe drum. Acum a venit, s-a suit pe acoperişul lumii, s-a bătut cu pumnii în piept şi a dovedit că nimeni nu e mai tare decât el. Punct. Citatul din Stunt Man este replica finală, dixit regizorul pervers Eli Cross (O'Toole, un fel de Carl Denham modern) şi se referă la cinema în general şi la mărimea schimbătoare a lui Kong din 1933, la iluzia şi manipularea din ILM, "industria light & magic", adică ceea ce vede spectatorul din întuneric pe ecranul luminat. Deci, "How Tall is King Kong?"
Au fost 165 de filme la noi la cinema, din care unele foarte bune, altele bune, altele nemenţionabile, unele chiar horror. Apropo de horror, mai multe horror-uri decât oricând la cinema, de la remake-urile americane la japonezele Grudge, Ring, Dark Water, la Saw (unu şi doi), comeback-ul lui George Romero cu Land of the dead, noile Texas Chainsaw Massacre, House of Wax, Amityville şi arthouse-ul Machinist. Mai horror au fost filmele româneşti, cu excepţia lui 15 de Nicolaescu, şi un Daneliuc scrâşnit (Sistemul nervos) şi out of reservation, premiantul Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu) (al doilea premiu românesc important la Cannes din istoria festivalului, în secţiunea Un Certain Regard) plus nenumărate festivaluri internaţionale.
Două filme de la Cannes 2004 au venit la noi, germano-turcul punkist Gegen die Wand (Head-On) şi sud americanul viitor revoluţionar Diarios de motocicleta. Altul coreean şi răzbunător n-a mai ajuns (Old Boy).
La Berlin a fost expoziţie şi retrospectivă Kubrick, Oscarurile au dat un tie in în meciul Scorsese-Eastwood (Aviatorul versus Million Dollar Baby), la Cannes Woody Allen a uimit cu Match Point, Cronenberg a făcut o poveste violentă (A History of Violence) şi a devenit iubit de toată critica internaţională. La Veneţia Tim Burton (Corpse Bride), Terry Gilliam (Fraţii Grimm) şi George Clooney (Good Night, and Good Luck) au arătat anti-americanilor că mai sunt speranţe made in USA. S-au împlinit 50 de ani de la moartea lui James Dean şi 60 de la Hiroshima/Nagasaki.
Istoria a fost dezbătută şi revizuită în Alexander, Colin Farrel blond, Angelina Jolie cu şerpi, Anthony Hopkins filosof, Val Kilmer fără un ochi şi Oliver Stone meditativ. Hitler a fost reevaluat (şi umanizat prea mult spun criticii) în Der Untergang / Căderea, primul film german care se ocupă pe larg de acest subiect şi care merita Oscarul pentru cel mai bun film străin. Ridley Scott a pledat pentru toleranţă între musulmani şi creştini, pe fundalul cruciadelor şi a Ierusalimului în Kingdom of heaven / Regatul cerului, cu rezultate inegale, aşteptăm versiunea extinsă. Spielberg s-a jucat cu terorismul în Munich (Munchen pe germană şi româneşte, pe ecrane la noi în ianuarie 2006) şi SF-ul anti-E.T. şi Întâlniri de gradul III (War of the Worlds sau Tom Cruise fugărit de tripozi).
Dacă anul (şi box office-ul) a fost al lui Batman (Begins), Lucas (mult aşteptatul episod III din Star Wars), Harry Potter (al patrulea), Mickey Rourke (adaptarea la Sin city), Willy Wonka (Charlie şi fabrica de ciocolată văzută de Tim Burton), Crăciunul este al lui King Kong dansând pe gheaţă cu Naomi Watts în Central Park, doborând avioane pe Empire State Building şi în încleştat în ring cu dinozaurii pe Skull Island.
Lumea filmului care a împlinit 110 ani şi încearcă să treacă în epoca digitală, rămâne în căutarea arhetipului, anume o poveste bună. Povestea continuă în 2006, anul 111!