Horror 2024 (II)

Citește prima parte a acestui articol aici.

Imediat după ce am văzut Smile 2, am simțit un impuls puternic de a revedea Repulsion (ceea ce am și făcut). Capodopera lui Roman Polanski cred că este punctul de pornire pentru tropul viziunilor coșmărești, de regulă plăsmuite de femei, din genul horror. În limbaj mai academic, aș zice că e vorba de un expresionism modernizat, cu evoluțiile tehnologice ale anilor '60: coloană sonoră complexă, sunete ciudate, ascuțite, colțuri întunecate doar cât trebuie ca să ascundă siluete sinistre și mișcări fluide ale camerei, ținută pe umăr, aproape plutind în aer, sporind senzația de delir.

Imaginea recurentă a bărbatului din Repulsion, ascunzându-se în umbră, reflectându-se fugitiv într-o oglindă (unul din primele momente "bau!" din cinematografie), dărâmând un armoar ce blochează ușa camerei lui Deneuve și agresând-o sexual, mi se pare piatra de temelie pentru viziunile din horror-uri recente precum Black Swan și Smile. Sigur, asemenea filme noi propun o variantă ieftinită, tunată cu turbină, a expresionismului pe care Polanski îl aducea la zi în 1965 (inclusiv prin faptul că transporta halucinațiile din conacuri izolate în inima Londrei, ceva ce urma să facă și cu sataniștii trei ani mai târziu, cazându-i în New York). Dar rămâne, totuși, un expresionism robust, eficace - mai ales în Smile, unde regizorul Parker Finn urmărește principiul foarte simplu și sănătos că un film de groază ar trebui să te sperie de moarte. Faptul că mai găsea timp să explice cam ce înseamnă să suferi de o boală mintală, dar și să o tratezi, aducea un plus surprinzător de umanism.

Abia în Smile 2 acest expresionism devine nu doar ieftin, ci și șarlatanesc. Polanski juca cinstit cu ce era "în capul ei" (al lui Catherine Deneuve), adică nu și-ar fi permis să ne dezvăluie că doar și-a "imaginat" că i-a omorât pe pretendentul și proprietarul ei. Finn, în schimb, inventează fire narative, personaje secunde, ba chiar un act întreg care (fatalitate!) erau toate "în capul protagonistei", o tânără cântăreață pop cu un istoric de droguri și alcoolism (obișnuita Britney Spears) plus, bonus, un accident mortal. Nereușind să-și lege coerent ideile într-un scenariu onorabil, Finn sucește frecvent și iritant camera cu susul în jos și dă drumul la toate sunetele stridente posibile pe coloana sonoră, în vecinătatea cacofoniei.

Probabil merită spus că Parker Finn descrie în continuare cu sensibilitate trauma și eforturile supra-omenești de a o învinge, dar în rest acest sequel e net inferior originalului, o singură scenă de groază fiind cu adevărat reușită - cea în care o gloată de fani de-ai starletei îi invadează apartamentul cu rânjetul lor pe față, iar atacul se transformă într-un dans modern macabru.


***
Opusul unor filme crispate, cu mușchii mereu încordați la maximum, și totuși energice precum Smile 2, ar trebui să fie niște filme intelectualiste și letargice, neconformiste ca gen și totuși încadrate ca horror-uri. Primele două filme ale lui Jane Schoenbrun (primul regizor non-binar care a cunoscut un succes critic masiv) ar trebui să se califice în pole position.

E interesant să asculți cum vorbește Schoenbrun în interviuri despre marotele sale din adolescență și tinerețe, mai ales din perspectiva unei persoane queer. Descrie internetul (pe care îl naviga de la finalul anilor '90) ca spațiu amorf, atrăgător pentru cineva care își descoperă încă identitatea de gen, oferind oricui libertatea să își creeze un alter-ego (nu prea se discută despre internet la modul acesta, mergându-se de regulă pe pericolul bullying-ului, știrilor false și ai algoritmilor ce adâncesc falia politică stânga-dreapta). Vede în creepypasta (scurte povești de groază afișate online cu o componentă interactivă) o posibilitatea de a asimila și a juca un alt rol, precum și o mitologie open-source. Ar fi un critic de film interesant Schoenbrun.

Din păcate, acestor idei fertile nu prea reușește să le și dea o formă interesantă artistic. Primul său film de ficțiune, We're All Going to the World's Fair, se bazează pe provocări online precum creepypasta și promite să exploreze pericolul față de sănătatea mintală a adolescenților. Și într-adevăr, singurătatea pe care o emană prezența online și mediul mic-urban izolat în care pare să fie plasat e apăsătoare. Dar dincolo de asta filmul nu prea are nimic de oferit în afară de o lentoare extrem de manieristă care îi împinge durata spre 90 de minute. E deranjant mai mult prin ce se spune (adolescenta jucată de Anna Cobb declară, înregistrând un material video, că ar putea folosi pușca tatălui său, complet absent din film) decât prin ce se arată, cel mai probabil deoarece acestea sunt limitele imaginației lui Schoenbrun.

Al doilea său film, I Saw the TV Glow, prezentat în 2024 la Sundance și lansat în vară de către A24 fără prea mare succes, e o fantezie despre obiectele fetiș ale adolescenței celor marginalizați, tot în mediul suburban american, prin anii '90. Personajele sunt Owen, un băiat aparent asexual și Maddy, o fată lesbiană, a căror sete de evazionism e potolită de un serial pe nume "Pink Opaque" (un fel de încrucișare între "Sabrina" și "Buffy, spaima vampirilor"). E un film parțial auto-biografic pentru Schoenbrun și, eu însumi ca băiat destul de izolat, crescut într-un oraș destul de mic și lăturalnic, cam în aceeași perioadă ca Schoenbrun și cam cu aceleași seriale TV de idolatrizat, nu am putut să nu mă las ocazional furat de viața redată în acest film destul de colorat și calofil în posăceala sa (nori, toamnă, interioare sărăcăcioase etc). Modus operandi-ul lui Schoenbrun e prea cerebral ca să facă un film care să exploateze sau să proslăvească nostalgia - din contră, e un film explicit anti-nostalgic. Actul final, în care adultul Owen revizitează "Pink Opaque" ca să constate cât de înșelătoare este memoria sa, nerămânându-i decât să se sufoce puțin câte puțin la slujba sa vai-de-ea, cu obiectul de cult spulberat, e usturător ca o pată de acid.

Deși Schoenbrun a făcut un film arătos, spre deosebire de predecesorul său, nu a făcut și unul mai puțin lent. Se vorbește în continuare cu pauze cabotine între replici iar durata mai e umplută și cu numere muzicale de metal independent (într-un bar frecventat de Owen și Maddy). Cam tot ce se dorește metaforic stă sub semnul literalului: de pildă, după ce Maddy fuge de acasă (părinții sunt iarăși absenți sau toxici), adorația ei pentru "Pink Opaque" ajunge să o teleporteze efectiv în serial (cu o îngropare simbolică înainte). Deși dragostea lui Schoenbrun pentru serialele TV ale anilor '90 e evidentă și expresivă (e suficient să vezi finalul lui "Pink Opaque"), mie personal I Saw the TV Glow mi-a transmis mai degrabă sărăcie de idei.


***
Niciun alt regizor din ziua de azi nu cred că pastișează mai creativ decât Ti West - ar trebui să fie fratele Coen rătăcit în horror. MaXXXine încheie guerilla-trilogia de groază începută cu X și continuată cu Pearl. În primul film, West dramatiza morbid repulsia resimțită de publicul larg față de bătrâni, în special față de sexualitatea lor, în timp ce bifa omagiu după omagiu față de The Texas Chain Saw Massacre (chiar și acțiunea era plasată în anii '70). Încă și mai interesantul său prequel Pearl (scris pe baricade, într-o inspirație de moment, în pregătirea filmărilor pentru X) e o melodramă clasică, imitând color stilistica anilor '40, cu o întorsătură hitchcockian-violentă, gen Psycho.

Statutul către care aspiră MaXXXine este unul de trash noir cu certificare feministă de ultimă oră. Los Angeles-ul e reprezentat, pe de o parte, ca o uriașă curte anexată de barosani siniștri cocoțați pe dealurile Hollywood-ului (ca în noir-ul clasic), pe de altă parte supurând violență de tip grindhouse. Genul de sangvinitate pe care o cultivă aici Ti West (una diferită de cea din precedentele capitole) e sintetizat într-un act de castrare cu pantof cui (nicio problemă, bălosul și-o cerea).

Nimic nu stă în calea lui Maxine, narcisista care scapă carnagiului original și debarcă în inima industriei filmului, nu se lasă intimidată nici de casting-ul de tip "dă-ți jos sutienul", nici de amenințări cu moartea. Pozând ca Bond girl cu pistol ascuns în portjartiere (și fără să stea prea mult pe gânduri înainte de-a apasă pe trăgaci), e noua damă fatală care apucă Hollywood-ul de gât (căci celelalte organe "apucabile" au fost deja făcute chiseliță, după cum ziceam). Nu e singura femeie cu pâinea și cuțitul înhățate cu toată forța - mai este o regizoare salutată ca o Barbara Loden a filmelor de groază, rece și hiper-exigentă, suspectabilă de crimele în serie ce se abat asupra orașului. Iar Mia Goth are deja în sânge postura de înger cu gheare cât cuțitele, deși de data aceasta rolul mi s-a părut mai automatizat (e destul de departe de turul de forță din Pearl).

MaXXXine nu are realmente nimic cu care să surprindă, ca să nu mai zic să șocheze, totul e făcut ca la carte și fumat de mai multe ori: Los Angeles-ul ca pungă de puroi, sufletul vândut diavolului pentru faimă, femeia urcată pe tron, plecăciuni (un personaj e ucis cu cuțitul într-o scenă concepută ca să țipe "giallo" și "Dario Argento"). În X, West aducea unele idiosincrazii, mai experimenta cu ingrediente și, ocazional, chiar surprindea (vezi scena scăldatului în baltă). Aici, totul e prêt-à-porter.


***
Descris în campania de promovare drept "cel mai bun thriller de la The Silence of the Lambs / Tăcerea mieilor încoace", Longlegs al lui Osgood Perkins e mai degrabă un mozaic de tropi horror. Primul și cel mai important este, firește, păpușa malefică. Apoi, are parte din ADN-ul lui Phantasm prin atmosfera suprarealistă, acea bilă de metal zburătoare și bâzdâgania cunoscută ca Tall Man, metamorfozat în Longlegs (mă îndoiesc că numele n-are nicio legătură). În interpretarea unui Nicolas Cage din ce în ce mai deschis să se pocească și să se prostească în fel și chip, cu vocea și părul de bunicuță voioasă și fața supra-botulinizată și fardată cu alb-porțelan, arătarea se va clasiciza rapid. Mai are și o intrare în scenă concepută să-l imortalizeze: strigând "cucu!" unei fetițe într-un peisaj hibernal filmat în format 4:3, cu fața pe jumătate în afara cadrului, doar cât să-i vezi buzele rujate. Mai amintește și de Kyua / The Cure al lui Kiyoshi Kurosawa, prin atmosfera gri și criminalul al cărui spectru malefic continuă să se manifeste și după ce e prins. Acest aer ludic, de "bate palma" cinefil, mi l-a făcut simpatic, atâta timp cât nu e doar o etalare de influențe clasice, ci un model artizanal din lut, cu propria fantezie.

Stilul narativ e mai degrabă năzuros, nu mereu în sensul bun. După cum remarca și amicul meu Ștefan Ristea (cu care am văzut filmul), e ceva bizar în ritmul său, în felul cum e asamblat, tăind de multe ori o scenă când ți-e lumea mai dragă (când începe să capete greutate) și alternând oarecum contra-intuitiv planurile temporale. Tot mofturos e și felul cum amestecă sunete sinistre de tip Nine Inch Nails (asemănătoare cu Smile, că tot am vorbit de el) cu rock clasic (se deschide cu niște versuri de-ale celor de la T-Rex și se încheie chiar cu melodia de proveniență).

Aproape că nici nu știi dacă Perkins își proclamă nevrotic afinitatea pentru cinema-ul independent sau chiar îi place să se clovnerească. Are o înclinație naturală spre stranietate încordată. În orice caz, e greu să mai numeri atâtea particularități într-un produs de masă de la Hollywood. Parte din farmecul său (probabil supraestimat de critica de film) este că se prezintă ca un puzzle de confluențe pentru fanii horror, rămânând eficient și în ipostaza de casă a groazei, cu cadre amenințătoare (ex. ușa dinspre bucătărie din spatele biroului agentei FBI), cromatică turgidă și un bau-bau memorabil. Tot fermecătoare e și Maika Monroe, care a ajuns o maestră în portrete ale anxietății feminine aparent fragile, care însă nu se lasă doborâtă de nimic.