Acest prequel mai e la zi și într-o altă privință: nu ratează ocazia de a omagia originalul în cele mai cunoscute scene ale sale. Astfel, un călugăr e străpuns de o țeavă, într-un accident grotesc, iar o măicuță se sinucide spânzurându-se în curtea unui orfelinat. Ambele momente vin cu un surplus de vulgaritate. Măicuța nu numai că se spânzură de data aceasta, ci se și auto-incendiază. În acel moment, țin minte că mi-am zis că, dacă aș fi eu în fața tastaturii și m-aș fi ales cu un cadavru bine copt, aș fi chiar fraier să nu-l chem la un encore în care s-o îngrozească pe protagonistă. Nu cu mult mai târziu, Arkasha Stevenson mi-a confirmat că e de acord cu mine.
În spatele recuzitei destul de standard (apariții fantomatice, viziuni terifiante, conspirații malefice), subtextul este clar violul și condiția femeii. The First Omen păstrează sentimentul anti-cleric al originalului din 1976 și chiar plusează. Cu doza obligatorie de oportunism și destul de lipsit de imaginație, își face treaba competent.
***
Ne facem băgăjelul și de la copilul diavolului ajungem la The Exorcist, într-o variațiune numită Late Night with the Devil, de data aceasta în studio-ul unei emisiuni TV de noapte, cu public atât (mai ghinionist) pe platou, cât și (mai norocos) acasă. Într-o tentativă de a-și lăsa în urmă rivalul Johnny Carson la audiențe, un prezentator vine cu subiectul unui exorcism în direct.La Teo & Satana Șou participă o fată posedată, psihiatra ei și un demontator de mituri cu barbișon și mustăcioară Poirot-iană, iar necuratul e chemat să vorbească în direct. Ce se întâmplă de aici încolo nu ar trebui să surprindă pe nimeni, mai ales că ne este revelat că prezentatorul a făcut parte dintr-o societate cabalistă de celebrități învoite cu diavolul. Filmul australienilor Colin și Cameron Cairnes nu are nicio intenție de a întreține vreo ambiguitate legată de vocile și manifestările posedatei pe platoul de filmare, iar argumentele necredinciosului (de pe o poziție de superioritate care-l face antipatic) sunt puse acolo doar ca, la final, să observe singur, cât mai are timp, ce tare s-a înșelat. În plus, încă dinainte să intre invitații principali, un alt oaspete-colaborator suferise o hemoragie fatală.
Premisa și dezvoltarea ei țin mai degrabă de farsă / satiră (oameni de televiziune disperați după audiență, cărora le explodează capetele la final). Și într-adevăr, Paul Schrader notează pe pagina sa de Facebook: "satiră ultra-incisivă a televiziunii de la finalul anilor '70, uneori imposibil de distins de obiectul său și evoluând înspre o parodie a filmelor cu posedare demonică și bântuiri". Problema e că, din partea mea, deși am observat elementele de satiră, nu mi s-a părut că sunt și asumate. O ocazie destul de bună ca filmul fraților Cairnes să își facă explicite eventualele intenții de caricaturizare a genului este chiar finalul în care toți convocatorii diavolului sunt secerați în direct, dar impresia mea este că, chiar și în asemenea momente, filmul continuă să se ia în serios, nu vrea să-l ia la bord pe Sam Raimi. Mai ales că mai urmează și o scenă suprarealistă, care oferă detalii destul de inutile despre trecutul moderatorului.
***
La aproape jumătate de secol de la naștere, genul slasher refuză să moară, deși într-o perpetuă criză existențială. După Halloween și derivatele sale de la începutul anilor '80 și reanimarea sa cu succes de la mijlocul anilor '90 în cheie meta-cinematografică (prin Scream), nu prea a mai fost pe val. N-au ajutat nici seria de remake-uri de succes din perioada 2007-2010, nici nostalgia vândută ca cinema corporatist în ultimii 10 ani. Așa cum apare acum, slasher-ul pare să se fi nișat într-o zonă indie, fără pretenții de cinema popular.Astfel că (sub)genul se pretează acum experimentelor, ceea ce nu e deloc rău. In a Violent Nature propune o fuziune de arthouse și grindhouse. Urmărindu-și monstrul ucigaș la propriu (cu camera în spate) printr-o pădure plină de drumeți și localnici de spintecat, arată ca și cum Tarkovski ar fi fost importat în SUA prin anii '80 (precum tizul său Konchalovsky) ca să execute un slasher doar că, în loc să fie legat fedeleș, i s-ar fi dat ceva spațiu de manevră. Oricât de comic ar suna, scenariul nu cred că e chiar absurd. Iar regizorul-scenarist Chris Nash nu presară nicio brumă de umor în felul în care transpune fantezia aceasta modernistă pe ecran: se ține cu dinții de cadre lungi cu acest nou bau-bau (Johnny) mergând prin pădure, zombificat, căutându-și noi victime, culorile sunt opulent-saturate și, în absența muzicii, sunetele naturii sunt integrate luxuriant în coloana sonoră.
De ce critica de film a fost impresionată de conceptul lui Nash mă cam eludează... La nivel personal, impresia a fost una mai degrabă neplăcută, de fast-food-la-intrarea-în-Ateneu, servit de ospătari cu vestuță și mănuși. Aici aș putea fi subiectiv. Dar, la un moment dat, Johnny îl face felii pe un pădurar cu un tăietor de lemne, într-un cadru (aparent) continuu de câteva minute, o experiență probabil pe placul setoșilor care se strângeau în jurul ghilotinei. Iar aici cred că estetica devine destul de obiectiv snuff. Tot obiectivă cred că e și observația că lungile scene de "inacțiune" cu Johnny mergând prin pădure sunt un substitut destul de snob pentru scenele dintre crime ale unui slasher tradițional, de regulă de umplutură (cu personaje hormonale vorbind porcos și căutând sex), plus că nu o dată se întâmplă ca drumul lui Johnny pe o potecă să fie scurtat printr-una sau două tăieturi de montaj.
Johnny e ostentativ conceput ca să fie un nou Jason-Michael-Freddy (înfățișare și armă menite să fie ușor recognoscibile: o mască veche de pompier, respectiv un lanț cu cârlige) dar, cu eforturi destul de țipătoare ca să atingă un statut "iconic" și un gust per ansamblu destul de dubios, am îndoieli că acest In a Violent Nature va atinge acel nivel de popularitate (spre deosebire de filmele care l-au inspirat, mult mai asumate în prost gustul lor). Finalul, totuși, este notabil.
***
Tot un horror cu haine arthouse (dar nu chiar kitsch precum In a Violent Nature) este și Strange Darling, care se prezintă cu subtitlul "Thriller în 6 capitole". Succesiunea lor e non-liniară. Se începe cu capitolul 3, în care o tânără (Willa Fitzgerald, o față cunoscută pentru fanii genului) e vânată pe șosea de un mustăcios (Kyle Gallner, la fel) cu o camionetă și o pușcă, apoi se trece la capitolul 5, unde vânătoarea se mută în casa unor munteni excentrici (eliminați deja din capitolul 4, bănuim), apoi la capitolul 1, în care îi găsim pe tânără și mustăcios negociind o noapte de erotism BDSM, apoi la capitolul 4, la capitolul 2 și în final (firește) la capitolul 6.Nu există prea mult loc pentru suspans în construcția regizorului JT Mollner, tehnica fiind de țopăială din loc într-altul, fiecare popas adăugând la carnagiu. Cum narațiunea ne este livrată sub formă de puzzle, devine destul de clar relativ repede că informații vitale ne sunt ascunse în capitolul 2 și, neexistând prea multe posibilități, cel mai probabil rolurile victimă-agresor sunt în realitate inversate. Prin urmare, nici de surprize nu prea ar trebui să fie loc. Există loc, în schimb, pentru felurite idiosincrazii stilistice de film independent cu steluță-n frunte. Coloana sonoră cuprinde cover-uri după Nazareth, acorduri amenințătoare de chitară electronică și Chopin. Muntenii excentrici (Ed Begley Jr și Barbara Hershey!) se prostesc infantil (își prepară un mic dejun în care suprapun cărnăciori, ouă ochiuri, clătite, frișcă, sirop de arțar și căpșuni). O scenă în care urmărita e găsită de urmăritor într-o ladă frigorifică se continuă cu un dialog în care există vreo cinci unghiuri de filmare - Mollner își pune pe masă filmele de groază favorite, acesta fiind deja al doilea omagiu față de Texas Chain Saw Massacre, primul constând într-un mesaj de deschidere care anunță crimele în serie.
Dat fiind că femeia este agresorul iar bărbatul victima, regizorul-scenarist se amuză un pic pe seama presupunerii din oficiu că o femeie cu sânge pe față este automat una abuzată. Cum însă victima de sex masculin (care se dovedește a fi polițist) are un aer de meltean-care-scuipă-pe-jos, cine trăiește și cine moare nu stârnește prea mult interes. Rămâne astfel pe seama Willei Fitzgerald să convingă ca psihopată vulnerabilă, chinuită, lucru de care se achită cu brio în epilog (câte filme structurate pe capitole nu și-au arogat până acum un epilog?!). Până recent, Fitzgerald a avut o carieră oarecum obscură în televiziune, dar ne amenință să n-o subestimăm.