Horror 2024 (III)

Citește prima parte a acestui articol aici.
Citește a doua parte a acestui articol aici.

Filmul meu de groază preferat din 2024 este Oddity, care a putut fi văzut la TIFF și va fi lansat, într-o plăcută surpriză, și în cinematografe, în noiembrie 2024, de către cei de la Cay Film. Este un horror irlandez făcut pe foarte puțini bani de un tânăr cu adevărat talentat și pasionat de acest gen, Damian McCarthy. Horror-ul modern preferă suburbiile și orașele mari ca să dezlănțuie spaimele și tinde să fie cuplat la subiecte fierbinți ale momentului (în ziua de azi ar fi migrația, feminismul, clasa exploatată etc). Oddity, în schimb, se întoarce la epoca lui Karloff și Lugosi: la ferma izolată, la magazinul de ocultism, la spitalul de psihiatrie (văzut ca în anii '60, mai rău ca o închisoare), la supranaturalul care vine să pedepsească umanul corupt.

McCarthy e pesemne îndrăgostit de ingredientele clasice de făcut pielea găină (crima cea de toate zilele, stafii, nebuni periculoși) și nu se sinchisește de tehnologie decât în măsura în care le poate da în clocot - să zicem că te muți într-o casă sperând să dai de o fantomă, că îți pui camera foto în sufragerie pe captură automată și că, uitându-te pe urmă la poze, constați că nu ești singur(ă) în casă, și că ai fi preferat compania unei fantome. Încălecat ferm pe tot ce-i trebuie ca să te albească la față precum Longlegs (păpușarul satanist jucat de Nicolas Cage în filmul omonim), mai ales cu un climax reminiscent din The Ring, McCarthy nu uită să se mai și relaxeze cu un strop de umor negru - filmul său e un mariaj teoretic imposibil între orice vrăjitoare rea și Kolchak. Dovada supremă a convivialității celor doi este chiar finalul, care scoate din odihna de veci un bagajier, dar nu printr-un "bau!", așa cum s-ar fi simțit tentat oricine, ci într-un rafinat cadru sarcastic care te face să te întrebi ce-i mai rău: să mori sau să trăiești în teroare tot restul vieții? Așa-ți trebuie dacă ești un ateu cu nasul prea sus - să nu cumva să nu vezi ce-ți stă sub el! (Acuma, eu însumi fiind un atare ateu, găsesc tare plicticos felul în care filmele de groază mă tot atenționează că-s îngust la minte pentru că nu cred în strigoi - vezi și Late Night with the Devil în prima parte a retrospective mele - dar, dacă ai măcar o brumă de umor, atunci stau la discuții.)

Cu alte cuvinte, Oddity este un horror gotic modern, și încă unul de cea mai bună calitate. Iar pentru arătarea mea preferată din 2024 ar trebui să aleg între Longlegs și manechinul de lemn din Oddity. Acesta din urmă, după cum declară McCarthy în interviuri, e inspirat de Wicker Man, prin faptul că e un obiect din lemn de cult păgân, născut în urma unor acte oculte nearătate, doar insinuate. Eu, unul, nu făcusem realizarea aceasta, și foarte bine că n-am făcut-o! Înseamnă că irlandezul nu se prosternează în fața marilor clasici, ci construiește cu elementele pe care le-a extras de acolo, cu alte cuvinte se poartă ca un artist, nu ca un simplu pastișor.


***
Speak No Evil este un shocker danez inteligent, sarcastic și foarte, foarte neplăcut despre imperativul social al politeții, chiar și în circumstanțe care solicită mai degrabă vigilență. E un film foarte necivilizat despre civilitate, care provoca o familie daneză, venită în vizită la o proaspăt cunoscută familie olandeză, să rămână molcom-binevoitoare în fața unor diverse forme de abuz și manipulare. Cel mai rău, la final își permitea un act hanekian de mutilare a unui copil, înainte de a-i trimite pe serviabilii adulți danezi pe lumea cealaltă prin lapidare. Frații Christian și Mads Tafdrup dramatizau astfel cea mai mare frică a oricărui părinte: eșecul de a-și proteja copiii, cu consecințe realmente înfiorătoare. Într-adevăr, finalul tenebros încolțește din Funny Games și (rămânând pe meleaguri neerlandeze) Spoorloos. Mergând și mai înapoi, probabil că originile genului de final "prada-a-fost-mâncată-acum-la-pândă-pentru-următoarea" se găsesc în romanul Colecționarul al lui John Fowles.

De aceea nu mă entuziasmase în mod deosebit când l-am văzut prima oară la TIFF în 2022, mi se păruse că, după tot numărul de acrobație cu comportamente antisociale doar-atât-cât-trebuie-ca-să-nu-fugi-ca-din-pușcă, era oarecum neimaginativ să se termine în felul acesta - clar, era un final șocant, agitator de sensibilități conservatoare, dar nu chiar atât de neconvențional cum se dorea.


Cert e că i-am apreciat obrăznicia mai mult după ce am văzut remake-ul său american. În regia britanicului James Watkins (care a făcut un excelent video nasty modern pe nume Eden Lake), versiunea americană este, cum era de așteptat, mult mai cumințică, dar compensează prin profesionalism și construcție. Ultima treime e regândită. Actul mutilării nu mai e explicit, dar e atât de bine sugerat încât zgârie aproape la fel tare. Familia "bună" află mult mai repede cu cine are de-a face, așa că toți trei trebuie să se comporte și să mintă "frumos", cu inima bătându-le ca toba în piept, totul transformându-se într-o joacă cu ce știm noi, ce știu ei (mai ales dacă știu ce știm noi) și ce-ar putea face. E o înlănțuire de scene în care suspansul se dezvoltă jucăuș și care se încheie cu un element-surpriză făcut cu mână hitchcockiană, cu tot cu viorile hermanniene pe fundal.

Ulterior, filmul se transformă într-o reînscenare a actului final din Straw Dogs, în care un bărbat fricos (Scoot McNairy e surprinzător de versatil ca actor) trebuie să-și găsească curajul ca să-și apere familia, într-o casă asediată de psihopați, ajutat și de o femeie (în tradiția actuală) mai verticală decât el în fața pericolului. Din acest moment, ar trebui să devină destul de clar că lucrurile se vor termina rău pentru dezaxați și bine pentru cei normali, motiv pentru care filmul pierde din turația de mai devreme. Dar un dram de tensiune tot rămâne, mai ales că James McAvoy e alegerea ideală pentru rolul negativ - mestecă și scuipă constant bestialitate încordată.

În concluzie, aș zice că originalul se remarcă prin realism și șoc, în timp ce versiunea americană câștigă în suspans și îndemânare narativă. La fel ca în Eden Lake, Watkins e foarte bun în a menține un film cu picioarele pe pământ, în a păstra atrocitatea convingătoare, chiar și într-o ipostază oarecum convențională. Foarte improbabil pentru un film european arthouse și remake-ul său american, cele două versiuni se completează destul de armonios.


***
Prin 2020, scriam despre cum a manierizat Hollywood-ul cadrul lung prin filme precum Extraction și 1917, filmate aparent într-un singur cadru continuu, în realitate formate din mai multe cadre lungi lipite digital între ele. În cazul unor asemenea filme, planul-secvență nu avea nicio legatură cu vreo deontologie a meseriei de cineast, ci cu intensificarea acțiunii, a senzației de imediatețe, adică ceva ce filmul american de masă urmărea de la începuturile sale, dar pur și simplu nu găsea sprijin în tehnologie. Filmul german Victoria, în schimb, chiar este filmat într-un singur cadru și, dincolo de miza de-a accentua aici-și-acumul nopții petrecute de protagonista sa în compania unor interlopi, regizorul Sebastian Schipper mai era mișcat și de fenomenul natural al răsăritului. Ca să parafrazez un personaj negativ (dintr-un alt film), toată experiența ar trebui să dispară ca un coșmar în zorii zilei și de aceea e o reverență făcută acolo de Schipper în fața frumuseții lucrului de neschimbat, intangibil, dar filmabil.

Frumos, nu? Mi se umezesc ochii... Bun, acum să trecem la zombies. Cât putea să dureze până să vină cineva cu ideea de a face un film cu morți vii într-un singur cadru lung? La urma urmei, după "realismul" amfetaminizat din REC, prăpădul filmat fără întrerupere ar fi fost doar "următoarea frontieră". Acel film este MadS și regizorul este David Moreau. La nivel narativ, nu prea are ce să inventeze - de fapt, până și titlul său ("nebunii") e o trimitere la al treilea horror al lui George Romero. În momentele sale cele mai bune, aduce puțină esență de Evil Dead punând-o pe o tânără în proces de "zombificare" să chicotească ștrengărește în timp ce împinge un trecător într-un râu. Aceeași tânără mai are un moment bun când observă în oglindă că e străpunsă de gloanțe și totuși, vorba filosofului, cugetă, ergo există...

Pe măsură ce se tot acumula déjà vu-ul pe care îl simțeam uitându-mă la el, mi-am dat seama că Moreau, totuși, își începe filmul la apus - insinuat ca fiind cel al lumii normale ce se dizolvă într-un infern - și nu mai apucă (evident) să arate dimineața următoare. Ar fi însemnat să facă un op precum Vampirii lui Feuillade... Dar, iertați-mă dacă fabulez, de ce să nu te lași măcar puțin emoționat de intențiile lui Moreau care, dincolo de orice obligație comercială, de a cafeiniza (cocainiza?) toată experiența, mai dorește și pur și simplu să rapsodieze onest apocalipsa zombie, în timp real și pe bani puțini? Când te lovește că un film cu turbați alergând noaptea pe străzi poate să te facă să admiri cum ziua se transformă în noapte, știi că ai de-a face cu francezi... care, ca să fim clari, chiar și în mijlocul unui festival elitist precum cel de la Cannes, i-au adus împreună pe Romero și Raimi, în 1982.