Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Orchestra Naţională a Franţei dirijată de Ion Marin - Enescu, 2019


septembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
 
În ciclul Mari orchestre ale lumii, din cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, ediţia a XXIV-a, de la Bucureşti, la 7 septembrie, Orchestra Naţională a Franţei, dirijată de Ion Marin, a prezentat la Sala Palatului un program cuprinzând : Suita nr. 1 în do major, op. 9 de George Enescu, Concertul pentru pian şi orchestră în sol major, M. 83 de Maurice Ravel, solistă Alexandra Dariescu şi Suita Imagini pentru orchestră - Rondes de printemps, Gigues, Iberia-(Horele primăverii, Gigues, Iberia) de Claude Debussy.
 
Orchestra Naţională a Franţei (ONF), un pilot al culturii franceze, a fost înfiinţată în 1934, pentru a valorifica bogăţia muzicii franceze. Primul dirijor al ei fost Emile Inghelbrecht, un bun prieten al lui Claude Debussy. Toată această tradiţie s-a perpetuat de-a lungul generaţiilor. În anii '70, sub bagheta lui Jean Martinon, orchestra a înregistrat multe discuri cu opusuri franceze - tot repertoriul de la Debussy la Ravel. S-au mai realizat înregistrări şi discuri importante cu Lorin Maazel, iar mai târziu cu Daniele Gatti [1]. O serie de personalităţi, interpreţi şi compozitori precum (Stravinski ori Dutilleux) s-au aflat la pupitrul dirijoral al orchestrei. Între 1973-1975, Sergiu Celibidache a fost invitat ca dirijor principal. Printre directorii muzicali şi şefii de orchestră invitaţi ai Orchestra Naţională a Franţei se numără nume celebre precum: Leonard Bernstein, Wolfgang Sawallisch, Kurt Mazur, Jeffrey Tate, Seiji Ozawa şi Emmanuel Krivine. ONF a colaborat cu casa de discuri EMI Records.
 
În deschiderea celui de al doilea concert susţinut de Orchestra Naţională a Franţei la Bucureşti în actuala ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, publicul a ascultat Suita nr. 1 în do major, op. 9 de George Enescu. Dirijorul Ion Marin a oferit o versiune excelentă a acestei lucrări neoclasice cu valenţe neobaroce, compuse în 1903 şi dedicată de George Enescu lui Camille Saint-Saëns. Având o amplă orchestraţie, suita cuprinde patru părţi: 1. Preludiu la unison, 2. Menuet lent, 3. Intermediu şi 4. Final. Pentru prima dată în istoria muzicii un compozitor a creat o întreagă parte de simfonie la unison, fără nici o înveşmântare armonică sau polifonică.
 
Ascultam începutul Preludiului la unison, acel discurs monodic ce prezenta o melopee, alcătuită din doar trei celule melodice. O muzică ce invoca un dor nestins, cântată cu puritate sonoră, reţinere a sentimentului (o caracteristică bachiană), însă foarte expresiv. Dirijorul Ion Marin sugera artiştilor de pe scenă o modelare delicată a intensităţii, aveam impresia că sunetele obţinute aveau fragilitatea şi splendoarea imaculată a unui vas ceramic de Cucuteni.
 
Sunetul cald, vibrat rotund, bogat în armonice, într-un forte moderat se stingea apoi într-un flageolet prelung. Într-adevăr sonoritatea era una autentic românească, cu acele apogiaturi triple anterioare, Intervenţia timpanului aducea o oarecare îngrijorare spre finalul părţii. Preludiul şi Menuetul constituie o unitate, deşi prin construcţie ele sunt diferite. Menuetul aducea a cântec de nuntă, cu sporirea de spontaneităţii şi a culorilor sonore. Cât de frumos a scos în evidenţă dirijorul Ion Marin, cu mult rafinament, acele trepte modale cromatizate fie în major, fie în minor! Se puteau recunoaşte, ca o umbră, elemente tematice din prima parte. Totul suna armonios. Uneori, fluxul părea emis de nişte Unde Martenot [2]. Această parte era o replică armonică şi polifonică la Preludiul iniţial, de mare frumuseţe.
 
Remarcabil, plin de culoare, a sunat solo-ul de vioară. În partea a treia, Intermediu, violoncelele conduceau, ca un torent de apă în mijlocul unui fluviu. Finalul, alert, introducea o dinamică evolutivă. Se percepeau salturile de octavă ale tromboanelor, iar spre zona culminantă cinelul exclama cu vioiciune. Admiram unisonul cornilor, iar mai apoi, melodia oboiului acompaniat de contrabaşi, cu onomatopeele vum-vum, vum-vum.
 
Auditoriul a apreciat prin aplauze puternice artiştii de pe scena Sălii palatului.
 
A urmat Concertul pentru pian şi orchestră în sol major, M. 83 de Maurice Ravel, solistă Alexandra Dariescu.
 
 
Interpretarea pianistei Alexandra Dariescu a captivat publicul de la prima intervenţie. Ea a creat o atmosferă foarte dinamică sub aspect armonic şi afectiv şi totodată a reuşit, prin contrast, să prezinte liniile melodice cantabile, cu multă delicate. Caleidoscopic, pianista te arunca pur si simplu în braţele muzicii lui Gershwin sau îţi 'arăta' o fotografie sepia, din muzica Cvintetului pentru clarinet de Mozart. Alexandra Dariescu are o mobilitate extraordinară a stărilor sufleteşti exprimate. Iar pianistica sa este rezultatul unei cizelări permanente.
 
Alexandra Dariescu s-a născut la Iaşi, în 1985 şi a urmat cursurile liceului de Artă Octav Băncilă. A debutat cu Orchestra simfonică din Chişinău. La 17 ani, i-a fost acordată o bursă la Pocklington School din Marea Britanie. După un an, s-a mutat în Manchester pentru studii la Royal Northern College of Music. Ulterior, a obţinut diploma de master de la Guildhall School of Music and Drama din Londra. Printre mentorii ei se numără Imogen Cooper, András Schiff şi Dmitri Başkirov. A cântat cu orchestre precum BBC Symphony Orchestra, Orchestra Filarmonicii din Londra, Royal Liverpool Philharmonic, European Union Youth Orchestra, Orchestre Symphonique de Québec şi Sichuan Symphony Orchestra.
 

La Bucureşti, acompaniată de Orchestra Naţională a Franţei, dirijată de Ion Marin, Alexandra Dariescu a cântat cu multă prospeţime şi umor părţile extreme ale concisului Concert în sol major, de Maurice Ravel. Iar partea mediană, evocând o muzică barocă bachiană, a abordat-o cu simplitate şi sobrietate.
 
Deşi lucrarea are o orchestraţie redusă, efectele timbrale au fost foarte diverse. În prima parte, Allegramente, după plesnitura de bici şi lovitura de tobă mică, ca un amestec de sunet basc şi spaniol cu influenţa jazz-lui, instrumentele de suflat au intonat tema principală pe care pianul o acompania. Apoi, după un scurt monolog al pianului solist, s-a auzit la un moment dat un blues, cântat de tot ansamblul. Identificam o idee muzicală citată din Rapsodia albastră de Gershwin. În Dezvoltarea formei de sonată a primei părţi, intervenţia harpei şi a instrumentelor cu coarde aducea o atmosferă cvasi-mistică. Se auzea apoi, din nou, blues-ul, Repriza readucea prima idee muzicală din Expoziţie. iar după cadenţa solistică, pe cea de a doua. O Codă energică în care game zbuciumate ale alămurilor se desfăşurau vijelios, a încheiat prima parte.

În Adagio assai, partea a doua, pianul enunţa o melodie în măsură ternară la mâna dreaptă, iar la cea stângă persistă, în întreaga parte, un acompaniament de vals. Un sunet prelung al flautului, ţinut ca pedală aproape trei minute. Interesant a sunat momentul în care cornul englez intona tema, iar pianul solist acompania cu o serie de ornamente gălăgioase. Partea s-a încheiat cu un tril în diminuendo, prelung.

Presto, ultima parte a concertului, a readus intensitatea din prima parte, solista desfăşurând pasaje de virtuozitate cu o mare dezinvoltură. Se auzeau acorduri figurate, interjecţii disonante la  suflătorii de alamă. Partea s-a încheiat cu cele patru acorduri iniţiale.
 
Succes uriaş, publicul ovaţiona îndelung.
 
La bis, Alexandra Dariescu a cântat împreună cu prim-violoncelistul orchestrei, o piesă în amintirea Clarei Schumann, de la a cărei naştere s-au împlinit 200 de ani (13 septembrie 1819).
 
După pauză a urmat Suita Imagini pentru orchestră - Rondes de printemps, Gigues, Iberia-(Horele primăverii, Gigues, Iberia), L. 122 de Claude Debussy. Lucrarea în trei părţi a fost compusă între anii 1905-1912. Prima parte, Rondes de printemps este inspirată de două arii populare: «Nous n'irons plus au bois» şi «Do, do l'enfant do». Din punct de vedere al limbajului, această parte a suitei este considerată a fi una dintre cele mai moderne din creaţia lui Debussy. În partea a doua, Gigues, compozitorul s-a servit de amintirile călătoriei în Anglia. L-a inspirat în special cântecul scoţian «The Keel Row, precum şi cântecul francez «Dansons la gigue» de Charles Bordes.

Iberia, partea a treia a suitei este cea mai cunoscută. Debussy face aici traducere a imaginilor vizuale spaniole în imagini muzicale, folosind tehnici precum progresiile incomplete, secvenţele atributive şi interpolările.
 
În interpretarea Orchestra Naţională a Franţei, dirijată de Ion Marin Suita a fost un eveniment muzical încântător. Orchestraţia bogată a fost valorificată de către dirijorul Ion Marin, într-un chip splendid. Combinaţiile intonaţionale, armoniile şi mai ales ritmica au creat o plasticitate vie. Detaliile din partitură au fost relevate cu măiestrie. Publicul a fost entuziasmat. O orchestră de anvergură de mare calitate artistică, pe care doreşti să o reasculţi şi să te minunezi de interpreţii ei extraordinari.


NOTE
[1] Interviu realizat de Irina Hasnaş cu Luc Hery, concertmaestrul Orchestrei Naţionale a Franţei, la 1 aprilie 2014 pentru Revista Muzicală Radio - revistamuzicala.radioromaniacultural
[2] Ondes Martenot este un instrument de muzică electronică, inventat de Maurice Martenot şi prezentat publicului în 1928, la opera din Paris. Arthur Honegger, Darius Milhaud, André Jolivet, Olivier Messiaen şi Charles Koechlin au compus piese pentru Unde Martenot.

Descarcă programul Festivalului George Enescu 2019 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2019


0 comentarii

Spacer Spacer