Enescu. Viu, major, cu jocuri de urcare şi coborâre, cu o uvertură de porţi larg deschise unui cortegiu regal. Suita a II-a pentru orchestră în do major, op. 20, a fost scrisă în anii Marelui Război, într-un timp în care bărbăţia, forţa, fermitatea păreau să fie măsurile prin care lumea începutului de secol XX urma să-şi croiască negocierile, graniţele, servituţile. Forfotă de aşteptare şi vestea sosirii, puternică, alămuri şi coarde în creştere şi scădere, intensitate triumfală, punctată când forte, când abia atins, de tobă. Celebrare tumultoasă, o intrare a unui rege victorios, sigur, înţelept. Apoi lirismul balului, cu conversaţii suave de salon, punctate de harpă, excursii lungi şi lente de arcuşuri, o poveste delicată de iubire într-un colţ, o confesiune de alean şi speranţă în altul, oboiul conturează feţele, zâmbetele, frazează, viorile desfac aerul cald în umbre de portrete. Şi trecerea în joc, vioi, chemarea repetată, înteţită, cu stropi de Bach filtraţi prin hora de duminică, cu repetiţii geometrice de intensităţi modulate, alternate cu eleganţă barocă, poate privindu-l în trecere pe oratoricul Händel. Nu poţi să nu ţi-l aminteşti, în rotirea dansului, pe Celibidache şi surâsul lui plin de neastâmpăr. Însufleţirea se transformă în gravitate maiestuoasă, întretăiată de excursii lirice, o prelegere academică, o demonstraţie evidentă, tablouri de culori diferite, culminând într-un violet cardinal, demn. Cornul francez aproape jelind pe cărări de pădure fără ieşire, călăuzind lamentaţia viorii întâi, neliniştea murmură cu toate corzile şi clapele lasă două picături, fulguraţie de frunze abia mişcate. Şi iarăşi jocul, vivace, îşi trage mesenii în roată, când legănată, când ameţitoare. Trianglul e vesel şi atent, arcuşurile fac excursii scurte, de bătăi de pantofi în cadenţă. O fată frumoasă e chemată la dans, invidiată, ochită, în mici chicote de grupuri răsfirate. Ritmul insistent, repetitiv, forte, apoi reţinut, pândit, reia contemplarea şi-o amestecă uşor prin ochii dansatorilor, cu complicitatea adulţilor, cu suavitatea copiilor. Câtă culoare are Enescu! Verde liber amestecat cu galben lichid, roşu fierbinte, albastru dur, maiestuos, alb intens, sânge năvalnic, asmuţit de emoţii, cerul rotund de deasupra satului, pădurea îndepărtată, aerul turbulent, cu şuvoaie de vânt care sucesc praful, netezesc iarba şi casele, urcă vertical într-un iureş elegant, puternic şi vibrant.
(Foto: (c) Simon Fowler)
Bartók şi Capuçon. Recunoşti tânguiala ascuţită a ceardaşului, agitaţia şi insistenţa lui, în Guarneri-ul lui Renaud Capuçon, în zgomotul ei de bondar furios, oprit pe neaşteptate la marginea lanului sălbatic de maci, în uscăciunea verii, cu zorii mijind în excursia lungă, pe aceeaşi notă a viorilor şi contrabasului, goana lui bezmetică după roiul pierdut, viaţa scurtă, fără linişte. Frumosul Renaud, visând cu Bartók la zile calme, apărate de neprevăzutul prezentului, consumate, dar sigure, soclu de memorie, certitudine de trecut care lasă spaţiu de proiecţie viitorului, tumultuos, condensat, plin de probabilităţi. Permanenţa alăturării imposibile, timpuri în contradicţie, niciodată prezentul, niciodată un acum asumat. Uşor monocrom, în aparentă baleiere coloristică, în fapt acelaşi auriu, când mătuit, presărat cu pulbere, când sclipind a stele, dar niciodată de amiază de iulie. Doar metalic, crud, de început de mai, ars-portocaliu de august în căldura dogoritoare a stepei, cu imagini deformate, trunchiuri arse de soare, căpătând viaţă imaginară. Fete vesele, amoruri fugitive, insistenţa surâsului, a gustului, idile plânse. Dansul ungar în mică oglindă la hora lui Enescu, cu bătaie dură, aspră, apăsată. Trecut în a doua parte în uşoară ironie, de menestrel care-şi râde de lume, dar devine repede serios, subliniat de harpa aproape ca un clopot trecând de la clinchet la vibraţie sobră. Capuçon aleargă pe sunete, vioara scrâşneşte de dorinţă şi furie, aşteptarea e o încordare cu ochii mijiţi, bondarul e prins în palmă, se zbate, imploră scăparea, muzica are grimase de bufon, virate în stranietate, o frumuseţe de noapte fără stele, opacă, cu o singură rază de lumină. Vigoarea se întinde de la un capăt la celălalt al Concertului nr.2 pentru vioară şi orchestră, cu un joc ironic, dar melancolic. Execuţia partiturii de vioară e strânsă, neliniştită, cu genunchii flectaţi, în tensiune. Sunetul e puternic, năvăleşte cu forţă din insistenţa tobelor, a alămurilor, cadenţa e mereu prezentă, are forţă. Zbaterea lui Bartók nu găseşte linişte, dar simetria e frumoasă, mişcările în zig-zag ordonat, între căutare şi obiectul dorinţei, cu imposibilitatea întrupării din contur, o proiecţie a adevărului, o versiune a lui, frumoasă, dar efemeră. Iar bis-ul lui Renaud Capuçon, cu nuanţele de pianissimo subţiri, cu sunet moale, pierdut atât de delicat între corzi, a închis cu fineţe cercul concertului maghiar.
Prokofiev. Sunetul uverturii Simfoniei a V-a în Si bemol major, op.100 e amplu, timbrat. Gergely Madaras, zvelt, elegant, îşi conduce orchestra într-un duel care aminteşte de ciocnirea caselor rivale din Romeo şi Julieta. Fastul zgomotos al primei mişcări lasă loc unei peregrinări jucăuşe, dar tot energică, de spectacol de circ cu elefanţi masivi, cu dansul greu, încercuiţi în mişcările rapide şi aproape dezordonate ale clovnilor şi saltimbancilor. O luptă între forţele implacabile ale celui de-al doilea război mondial, între mamuţi beligeranţi care se calcă în picioare, secondate de dezordinea acută a naţiilor care le urmează. Ritmul şi intensitatea nu scad nici în părţile următoare, e aceeaşi poveste, reluată din alt unghi, nu mai puţin dramatic, cu urme de lirism, dar dominate de tonul puternic, de cavalcadă în galop copleşitor, celebrând ceea ce pare o victorie a Binelui, dar pe care contextul istoric o declasează la un simplu final.
Descarcă programul Festivalului George Enescu 2019 aici..