Midori, nuanţată şi multicoloră - Enescu, 2019

Japoneza Gotō Midori, pe scurt Midori, şi-a făcut debutul pe marile scene de concert la doar 11 ani, împreună cu Filarmonica din New York, sub conducerea lui Zubin Mehta. A fost un debut spectaculos, care a propulsat-o în centrul atenţiei publicului, un copil-minune care, la 14 ani, a cântat fără partitură compoziţia lui Leonard Bernstein, dirijată de autor, a rupt o coardă a viorii în timpul concertului, apoi aceeaşi coardă a Stradivarius-ului împrumutat de la concertmaistru, şi, în logica "cireşei de pe tort", a rupt şi bărbia Guadagnini-ului concertmaistrului secund, dar a continuat să cânte aproape-impecabil, primind aclamaţiile entuziaste ale publicului şi îmbrăţişările lui Bernstein şi ale concertmaiştrilor. A urmat apoi o carieră complexă, de peste 30 de ani, de concertistă, profesoară, Mesager al Păcii pentru Naţiunile Unite.
Bogatul concert din 16 septembrie 2019, de la Ateneul Român, susţinut alături de pianistul Jean-Yves Thibaudet, a strâns alături patru compozitori: pe Robert Schumann, pe francezii Gabriel Fauré şi Claude Debussy şi, spre bucuria auditoriului, pe George Enescu. Aşezate după o logică cronologică şi de evoluţie a mişcărilor muzicale, fiecare bucată a însemnat un pas în plus în aprecierea unui talent care s-a lăsat descoperit progresiv, fără grabă, fără epatare, cu mult simţ al construcţiei şi răsplătirii întâlnirii cu publicul.

Schumann-ul lui Midori din Sonata pentru vioară şi pian în la minor op.105 e o alcătuire matematică, regulată, atentă, cu un sunet suav, invadant, de mână alergând pe foi de scrisoare, grăbită de înflăcărare, de declaraţii, cu mici pauze contemplative, cu jurăminte şi rememorări în delectare. Aproape un portret al absenţei Clarei, în care timpul nu mai are substanţă şi umbrele ei îi copleşesc privirea: în marginea ferestrei, pe coperta cărţii deschise, pe mânerul uşilor, în poarta grădinii, pe vârful dealului în umbra copacului solitar, în discul neregulat al soarelui, în fiecare nuanţă a cerului de septembrie, liliachiu, lichid, curgând în tăcere. Apoi trezirea, vivace, cu zig-zag-uri scurte de arcuş şi pianul calm, suportiv. Mişcări strânse, conţinute, excursii lungi ale mâinii, cu grave punctări ale pianului consonant, un dialog cu voci distincte, coordonate. Thibaudet concentrat, dar cu mâini uşoare, relaxate, Midori aplecată peste Stradivarius, urmând cu corpul cadenţa, direcţia ritmului, adâncimea sau înălţimea sunetului, încheind precis, ferm, consistent.

Fauré, mai incisiv, mai direct decât romanticul Schumann, şi-a desfăşurat energia fără preambul în Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian în la major. Atribuind roluri, directorul Conservatorului din Paris, aşezat la graniţa cu modernismul, se simte patriarhic, paternal în argumentele pianului în dialog cu vocea sensibilă, feminină, aspirantă a viorii, care închide însă toate unghiurile, cu hotărâre, ca un ucenic care îşi secondează îndeaproape maestrul. Fauré construieşte într-un cub de sticlă, frumos, profesoral, liric, corect, nu înfloreşte, nu agravează, menţine o linie dreaptă, nu fracturează, nu inovează. Forma are fiecare colţ bine conturat, străluceşte în faţetările interioare, are aerul unui mic diamant, dar nu poate evada dincolo de cele şase feţe. În veselul Allegro vivo, colibriul viorii îşi găseşte toate nectarurile preferate, ciupind corzile în salturi succesive, după care zboară larg, deasupra ierburilor, în saţietate serenă, în respiraţia unei zile liniştite. Corolar, adunând firele, finalul îşi strânge mănunchiul de ierburi aromate, delicate, dar pregnante, în încordarea braţului violonistei, care spune povestea intensităţii trăirii, dar şi a stăpânirii ei pe notele aproape şoptite, dezbrăcate treptat de fiecare decibel, ca o floare care-şi abandonează petalele pentru a-şi concentra sămânţa.

Debussy, mai dramatic, cu imaginaţia testând zone gri, necartografiate, cu libertatea desenului neîngrădit, îşi construieşte larg casa, nu are tipar, îl modelează din mers. Sonata pentru vioară şi pian în sol minor aduce a scară fără sprijin fix, cu atipii, mici complicităţi cu clasicii abandonate rapid, cu intensităţi baleind de o parte şi de alta a unei balustrade imaginare, dar prezente. Cupluri antagonice, zbucium şi relaxare, opoziţie de registre, cu schimbări de voci între cele două instrumente, adunate la mijloc, în unison, încheiate scurt şi furtunos.

Ultima parte a concertului şi probabil cea care a încântat cel mai mult publicul, a fost întâlnirea cu Sonata a III-a în la minor pentru pian şi vioară "în caracter popular românesc". Policromia lui Enescu invadează de la început, într-o doină chemătoare, sfâşietoare. Aproape că se aude vocea celui care cântă, cu articularea ludică a cuvintelor care integrează atât de elegant lăutăria de iarmaroc, de cârciumă. Se "văd" mesenii, paharele de sticlă groasă răsfirate pe mese, ţuica prelinsă din buza uzată a ulciorului, cârciumarul cu vestă tocită şi mânecile suflecate, cearta din planul secund dintre doi beţivi tineri şi aprigi, lăutarul cu zâmbet şiret, de şarlatan al vorbelor, cântându-i fiecăruia după poftă, trăgând cu ochiul la fetiţa din uşa bucătăriei, speriată, dar curioasă, cu părul vâlvoi, cu rochia fără culoare, arsă de soare şi de focul din sobă. Cântecul urcă, iese cu fumul ceaunului pe hornul înecat în funingine. Lăutarul e melancolic, se gândeşte la nevasta lui tânără, la poftele ei care-i golesc buzunarele, la copiii plecaţi departe şi la moarte, pe nota dulce, condusă spre tăcere de răbdarea atentă a lui Midori. În Andante sostenuto e misterioso, nota de pian bătută cu ritm de trezire, de mic clopot al dimineţii, deschide cu vântul, încet, uşa casei părăsite. Se vede patul din care nu se mai ridică nimeni, demult. Se aud râsete îndepărtate. Camerele sunt pustii, şuvoiul de aer amestecă frunzele intrate odată cu praful gros. Dimineaţa îşi strânge mai departe forţele, îşi sună notele prin vioara mută, uscată, proptită de sobă, care aşteaptă alt lăutar să-i trezească corzile, să-i strângă arcuşul, să-i vibreze lemnul. Trec cu repeziciune imagini de târguri vesele, nunţi sfârşite în apus, călătorii lungi şi anevoioase, hoţii la drumul mare, frică de moarte în căruţa izbită de stânci, copilul mort înainte de naştere, ochii gri ai mamei, seara cu miros greu de sfârşire. Cutia viorii care a strâns toate fericirile, toate durerile, le-a distilat şi le-a turnat în pahare la fiecare masă, la fiecare sărbătoare, la fiecare prohod, până la ultima picătură. Pianul picură notele, arcuşul vibrează, apoi stinge sunetul până la neantificare. Finalul, Allegro con brio, melodios, jucabil, mobil. Noul lăutar e tânăr, lumea cârciumii e nouă, proaspătă şi totuşi atât de veche. Speranţa e abia începută, cântecul e bun, e bătut pe spate, "mai cântă-ne, nu te opri", glumeşte, nu-şi cunoaşte duşmanii, e vesel. Le cântă cu pricepere, se joacă pe coarde, e grav şi impetuos, mesenii se trezesc. Cârciumarul îl priveşte atent, fetiţa vine în paşi moi, e absorbită, ar vrea să-i mângâie mâinile. Şi sunetele aleargă şi mai intens, cu veselie, cu melancolie, către cântecul de mâine, mai vesel, mai aprins. Lăutarul îşi vede degetele gonind, trage cu vigoare de arcuş, să rupă corzile, să-şi crape cămaşa, să-şi ardă buricele degetelor, să le ia minţile cu ardoarea cântecului.

Midori încheie concertul desăvârşit, cu forţă, cu înţelegere, nuanţat şi multicolor, electrizant.