Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marion, pe rugul efemer al scenei - Enescu, 2019


septembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Acesta nu este un text despre Ioana d'Arc, deşi e punctul lui de plecare. Nu este un text despre Marion Cotillard, deşi e la rândul ei, punctul lui de plecare. Este o scurtă poveste despre cum emoţia se filtrează, se sublimă, se dozează şi se eliberează spre public atunci când cel, cea care o conţine are înăuntru acea atingere care transformă infinitul în finit, neantul în alcătuire, cuvântul în impuls de energie, introspecţia în zugrăvire, căutarea în găsire, comoţia interioară în flux de trăire.
 
Marion Cotillard în "Ioana d'Arc pe rug", la Festivalul George Enescu 2019

Deşi e puţin probabil să nu-i fi văzut niciunul dintre filme, nu e foarte greu de aflat ce carieră cinematografică a făcut până în acest moment actriţa franceză Marion Cotillard. Poate că mai mult decât altele, rolul lui Edith Piaf din La vie en rose, care i-a a adus un César, un BAFTA, un Glob de Aur şi un Oscar, e cel care i-a răsplătit cel mai bogat talentul. Şi dacă toate cele 85 de filme nu ar fi de ajuns, atunci poate ar fi suficientă declaraţia publică de admiraţie a unei actriţe care are trei premii BAFTA, trei Globuri de Aur şi două Oscaruri, Cate Blanchett, după rolul din De rouille et d'os / Rugină şi oase: "She is, in a breath, simply astonishing. Yet again." (Pe scurt, e pur şi simplu uimitoare. Din nou.). 
 
La Festivalul George Enescu 2019, Marion Cotillard a avut două întâlniri cu publicul. Una restrânsă, la conferinţa de presă anterioară spectacolului, cealaltă mai largă, în oratoriul lui Arthur Honegger Jeanne d'Arc au bûcher / Ioana d'Arc pe rug. Fiecare au fost o mică fereastră către felul în care aripile de înger se apleacă asupra câte unui suflet şi el se închide în ele, pentru a se oferi apoi celorlalţi cu toată bogăţia darului. Ioana d'Arc pe rug, după debutul incomplet din 1938, a fost pus în scenă în repetate rânduri, trecând şi prin mâinile lui Ingrid Bergman şi a soţului ei, regizorul Roberto Rossellini. Marion Cotillard, a cărei mamă, actriţa Niseema Theillaud, jucase deja acest rol, a preluat partitura în 2005, alături de Orchestra Simfonică din Orléans, dirijată de Jean-Pierre Loisil, după care au mai urmat câteva reprezentaţii, în 2012 la Barcelona şi în 2015 în Franţa şi la New York. 
 

Deşi prezentă frecvent pe coperţile revistelor de modă şi în campaniile şi materialele publicitare ale Casei Dior, dincolo de toate apariţiile pe covoare roşii şi scene de croazetă europeană sau hollywoodiană, aproape nimic din prezenţa ei discretă la conferinţa de presă din 18 septembrie 2019 nu se plia pe glamour-ul şi vedetismul care ar fi fost firesc să o însoţească. Reţinută, introspectă, în puternic contrast cu exuberanţa dirijorului Alexandre Bloch, directorul muzical al Orchestrei Naţionale din Lille, ai cărui ochi au strălucit a bucurie de la un capăt la celălalt al celor 25 de minute cât a durat întâlnirea cu presa, de o eleganţă simplă, aproape sobră, cu un zâmbet mai degrabă interior, către locurile şi lucrurile pe care i le-au descoperit întrebările şi propriile răspunsuri, Marion Cotillard a fost exemplul viu a ceea ce mărturisea în urmă cu câţiva ani, despre a nu se simţi în largul ei în public, despre lupta cu temerile, despre posesia demonică a rolului lui Edith Piaf şi cele opt luni care i-au trebuit ca să-l părăsească. Şi cu toate astea delicată, eterică, de o frumuseţe calmă, cu voce caldă, tânără, cu ochi mari, căutând explicaţii, participând, surâzând micilor mărturisiri, naturală, uneori melancolică, vorbind despre "ce côté vibrant de l'éphémère" latura vibrantă a efemerului scenei. Când a povestit despre întâlnirea cu dirijorul Kazuki Yamada şi despre felul în care i-a explicat tot ceea ce trebuia să ştie despre rolul Ioanei d'Arc, tehnic şi emoţional, felul, simplu de altfel, în care a vorbit despre asta, tonul, mimica şi gesturile au ilustrat imediat procesul de înţelegere prin care trecuse şi rezultatul lui. Scurtele străfulgerări de bucurie care i-au luminat faţă au fost un foarte bun exemplu despre bagajul de forţă a transmiterii emoţiilor pe care îl are, despre mecanismul care stă la baza lui, dar şi despre amprenta pe care un talent o lasă asupra altuia, care, la rândul său, o va transpune într-o etalare a capacităţii de absorbţie şi transformare.

Jeanne d'Arc au bûcher începe sumbru, cu un ton aproape mortuar, de război consumant, care lasă în urmă întuneric şi secătuire. Corul construieşte progresiv tensiunea de vremuri grele, cu nori de plumb, cu abisuri urlându-şi vuietul. Palidă, îmbrăcată în într-o cămaşă albă, ca o foaie dreptunghiulară de stindard de inocenţă şi credinţă, o cruce a tinereţii sacrificate, care i se reflectă pe faţa serioasă, imobilă, încremenită, Marion intră în scenă. "A fost odată o fată pe nume Ioana", "a fost odată o fecioară pe nume Ioana", naratorul o prezintă, în geamătul de alungare al corului, preambul la scenele mascaradei de proces care va urma, cu Porcul în chip de inchizitor şi Oile de martori ai execuţiei sumare, trecând prin evocări de copilărie, de iluminare cu apariţii celeste, de ilustrare a convingerii adânci cu care şi-a însoţit faptele, sfârşind în arderea pe rug din care va păşi martirizată în braţele Tatălui ceresc. 
 

Prin tot acest periplu de zbucium şi mântuire, Marion Cotillard, odată pornită partitura Ioanei, din apariţia golită de expresivitate a primei scene, intră direct, din plin, într-o avalanşă de emoţii, de umbre, lumini, tonuri şi semitonuri, nuanţe şi intensităţi zugrăvite în tot atâtea culori câte încap în spectrul imaginar. Tânără sau aproape copil, cu pupilele larg deschise ale purităţii absolute, de o căldură cuminte, ca o apă nemişcată de vânt, fragilă ca un lujer de floare abia împins de sub pământ spre lumină, speriată ca o pasăre cu aripa ruptă la un pas de gheara cornoasă a vulturului. Apoi însufleţită de gânduri bune, de joaca de acasă, de siguranţă. Şi trecând în registrul grav, tinereţea cu zborul retezat în ghilotină, credinţa înălţată cât mai aproape de cer, pentru a fi aruncată înapoi cu putere, zdrobită de pământ şi chiar mai jos de el, dizolvată în chinurile focului, asfixiată în acuze în violentă discordanţă cu sufletul ei plin de speranţă: vrăjitoare, ucigaşă, barbară. Vocea ei navighează prin toate timbrele, lin şi suav de copil, preschimbat în vigoare, clădind rezistenţă, afirmând dreptatea. Privirea e directă şi iscoditoare, dar trece cu forţă din senină în acuzatoare, din serenă în războinică, din subţire, firavă, pierdută în depărtare, în intensă, ţintuitoare. Marion se transformă mereu, din înger păzitor al dimineţii în arhanghel, din pământeană în sfântă, din păcătoasă în martiră, dar cu toate aceste reflexii aşezate pe acelaşi soclu, de tinereţe frumoasă, încrezătoare, imaculată.
 
Ultimele vorbe ale Ioanei d'Arc sunt despre putere: bucuria este cea mai puternică, iubirea este cea mai puternică, Dumnezeu este cel mai puternic. Ultimele gânduri văzând etalarea de talent a lui Marion Cotillard sunt tot despre putere: căutarea esenţei este cea mai puternică, munca stăruitoare este cea mai puternică, harul e cel mai puternic.
 
Acesta nu este un text despre Marion Cotillard. E o scurtă poveste despre bucuria şi mirarea unei întâlniri cu apele în continuă mişcare ale trăirilor ei. E o privire petrecând lacrima care i-a coborât din colţul ochilor, odată cu ultima notă stinsă a oratoriului.

Descarcă programul Festivalului George Enescu 2019 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2019


0 comentarii

Spacer Spacer