*
Mai putem spune și azi că Shakespeare e contemporanul nostru?
Am pus această întrebare unui grup de actori, regizori și dramaturgi veniți din multe continente (Africa, Asia, America de Sud și Nord, plus Europa) interesați de workshopul internațional pe care am fost invitat să-l conduc în august 2019 în Umbria, lângă Spoleto. Acolo, într-o fostă mănăstire dezafectată devenită laborator teatral, teatrul La MaMa organizează în fiecare vară ateliere de lucru inițiate de unica vizionară care a fost Ellen Stewart.
Ca o paranteză, în 2019 La MaMa sărbătorește 100 de ani de la nașterea lui Ellen și am acceptat să refac (sper pentru ultima oară) spectacolul ei favorit din cele peste o mie produse de la înființarea companiei, acum aproape 60 de ani. E vorba de a douăzeci și cincea reluare a Troienelor la New York în decembrie 2019. Voi beneficia de o distribuție nouă, cu participarea specială a unor grupuri din Bosnia, Guatemala și Cambogia, țări care au suferit șocuri de o violență și cruzime inimaginabilă, cu amintirea masacrelor recente ce evocă temele refugiului și emigrației din piesa lui Euripide. Acești artiști (cântăreți, dansatori și actori} vor reprezenta corul Troienelor, ocazie ce, mă bucur să o semnalez, va îmbogăți vizual și auditiv structura spectacolului cu motive tradiționale originale.
Dar să revenim la workshopul shakespearean: întrebarea mea despre actualitatea lui Shakespeare a provocat răspunsuri concretizate în experimente originale ale celor veniți de foarte departe, axate pe tema tiraniei, așa cum aceasta apare în piesa cunoscută în toate colțurile lumii, Richard al treilea. Dacă ne gândim doar la faptul că cele două versiuni de spectacol pe care le-am realizat cu Richard la Budapesta și la Bulandra, deși într-un decor asemănător de culoare galbenă, au avut referințe cu totul diferite ce corespundeau climatului politic specific fiecărei realități, înțelegem și apreciem generozitatea infinită pe care ne-o oferă Autorul și cât de universal valabil e mesajul piesei.
De aceea am fost curios să văd ce interpretare vor găsi acești artiști veniți din culturi atât de depărtate. Fiecare participant a dezvoltat, individual sau în grup, timp de o săptămână, o serie de improvizații libere, adaptate situației politico-sociale specifice țării din care veneau. Spre exemplu, analizând piesa, ce aspecte legate de Richard ar corespunde azi în Rwanda sau în Zimbabwe? Cum ar adapta piesa, localizându-i atmosfera, o actriță din Paraguay, o regizoare din Coreea sau un dramaturg din Singapore? Pentru cei veniți din America, Anglia și Italia sunt Trump, Boris Johnson sau Salvini exemple prea la primă mână, asemănări prea superficiale pentru a fi comparate cu ascensiunea complexă a lui Richard Plantagenet? E nevoie de mai multă subtilitate sau, dimpotrivă, azi lucrurile trebuie spuse direct, in your face, nu voalat?
Unii au vrut să găsească alte surse și au ales piesa faimoasă a lui Brecht Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită improvizând o caricatură grotesc-comică a ascensiunii la putere a lui Hitler, alții au lucrat un moment din piesa lui Vișniec Richard al III-lea nu se mai face, în care Stalin se confruntă cu tiranul shakespearian. La final cu toții s-au concentrat pe Richard și au descoperit ce a scris Shakespeare, prin care ne putem vedea pe noi înșine ca într-o oglindă. Concluzia e că toți avem un rol activ în crearea puterii, unii suntem ușor seduși și ne supunem la comandă; alții, naivi, nu cred că un ins ca Richard ar fi capabil să ia puterea; unii cred că odată ajuns rege, va fi ușor să fie controlat; și cei care, ca noi, spectatorii, sunt fascinați să-i aplaude jocul și să-l admire pe actorul care se confundă cu personajul! (Și ce bucurie am avut, după workshop, să găsesc într-un articol al cunoscutului shakespeareolog Steven Greenblatt, informația că, analizând piesa, el a ajuns la aceleași concluzii ca ale noastre.)
Toți au fost inspirați să-și extindă imaginația și să-și asume riscuri în căutarea lui Richard. Au luat cu asalt spațiile diverse ale proprietății lui Ellen, au improvizat peste tot, pe acoperiș, în subsol, în natură, sub arșița verii meridionale sau cu torțe aprinse noaptea, iluminând mecanismele secrete ale tiraniei de pretutindeni, lăsând o impresie proaspătă, nu doar despre pericolele dictaturii ce azi amenință lumea, ci mai mult, despre ce înseamnă să fii uman, oriunde ai fi.
Și ce privilegiat m-am simțit să lucrez alături de acești tineri în spirit (chiar dacă de vârste cuprinse între 21 și 65 de ani) atât de diferiți, un fel de Națiunile Unite ale teatrului (în America lui Trump nu știu dacă ar mai fi posibil un astfel de workshop, sigur nu i-ar fi pe plac).
Am avut o vară în care am alternat vacanțe, muncă fizică și workshopuri. La început de septembrie 2019 am ajuns la Sankt Petersburg, ajutat de colaboratoarea mea constantă, Dana Dima, să conduc un masterclass cu tineri actori în cadrul Festivalului Olimpic la celebrul teatru Alexandrinski, unde au debutat Cehov și Meyerhold, și unde, pe lângă workshopuri conduse de mari nume ale regiei actuale, vor fi prezentate spectacole ale unor companii internaționale celebre, printre care și Bulandra, care va veni cu Carousel în noiembrie 2019.
Masterclass-ul a fost axat pe texte de o autoare contemporană, celebră în lume, dar puțin cunoscută în Rusia. Numele ei e Sarah Kane și personal m-am atașat mult de ea când am montat Purificare la Teatrul Național din Cluj, una din experiențele cele mai radicale pe care le-am trăit de când am revenit să lucrez în România.
La Petersburg am înțeles și mai bine cât de complexă e Sarah Kane. Am să descriu întâlnirea cu piesele ei și cu actorii ruși cu o altă ocazie.