Voi aţi muncit pentru a supravieţui; noi muncim pentru a trăi bine! sau revenirea agitaţiei şi a propagandei în teatrul post-comunist? - Şantaj

"Educaţia," ne spune programul de sală al spectacolului de la Teatrul de Artă Deva, Şantaj, "nu înseamnă numai materii curriculare, iar şcoala nu trebuie să fie exclusiv spaţiul de predare a acestora... ci unul în care ideile, comportamentele şi principiile de viaţă să stea mai presus decât ideea de note, teze sau evaluări." Nici nu am putea fi mai de acord cu această succintă introducere a spectacolului regizat de Cosmin Creţu (el a scris şi nota de mai sus) a cărui tematică este educaţia în contextul post-socialist.

Şi de acord par a fi şi alte teatre din ţară, cum ar fi Regina Maria din Oradea, în repertoriul cărora spectacolul, cunoscut de asemenea sub numele de Dragă Elena Sergheevna, a jucat în stagiunea care tocmai s-a încheiat. Mai mult decât atât, prezenţa spectacolului în cadrul micului festival de teatru de la Turda, unde am avut şi eu ocazia să îl văd anul acesta, ne dovedeşte că textul dramaturgei ruse Ludmila Razumovskay (chiar sovietice dacă ţinem cont de faptul că textul a fost scris în 1980) este neaşteptat de popular în peisajul teatral contemporan, ceea ce mă determină să mă întreb dacă problematica educaţiei începe cumva să fie ridicată şi la nivel critic în actualul sistem neoliberal-capitalist.

Chiar dacă în perioada imediat următoare tranziţiei am asistat la nenumărate dezbateri şi controverse pe tema conţinutului manualelor şcolare, dar şi a rolului profesorului în modelarea elevilor (discuţii care începeau să aibă rezonanţe sociologice), rar am avut până acum ocazia de a asista la transformarea acestor discuţii în temă de teatru social. Pentru că, oricât de realistă ar fi abordarea d-lui Creţu, efectul piesei, surprinzător în contextul de re-burghezificare a teatrului românesc din ultimele decenii, este foarte asemănător cu cel al teatrului de agitaţie şi propagandă al spaţiului cultural sovietic din anii imediat următori marii revoluţii din Octombrie. Şi spun asta fără nicio aluzie negativă.

Dimpotrivă, unghiul social şi tratarea realistă propuse de teatrul de artă din Deva (care în acest caz se întâmplă să facă companie bună) se conturează ca o surpriză plăcută. Asta mai ales în contextul în care Deva nu se număra până mai ieri printre teatrele din România neoliberală care deviau prea mult de la anemica doctrină a postmodernismului sau a teatrului bulevardier de inspiraţie occidentală. Să însemne asta că avant-gardismul unui Reactor clujean sau a unui Teatru Maghiar sînt pregătite să meargă mainstream?

Despre ce este vorba în text? Într-o situaţie mai degrabă previzibilă, o mână de elevi care tocmai şi-au dat bac-ul vin în vizită acasă la profesoara lor sub pretextul aniversării zilei acesteia de naştere. Curând se revelează şi adevăratul lor motiv: sub forma unei solicitări stângace, ţinând cont de relaţia dintre ei, elevii îi cer Elenei Sergheevna ca aceasta să le înmâneze cheia seifului în care sînt ţinute lucrările de la examen, urmând ca elevii să înlocuiască lucrările lor nereuşite cu altele, corectate. Aşa cum spuneam, nimic nou aici. Nici în crescendo-ul din partea a doua nu am putea spune că ne aflăm pe teritoriul ineditului. Elena Sergheevna refuză principial cererea elevilor invocând etica şi moralitatea de care aceştia nu dau nicidecum dovadă, dar şantajată cu o tentativă de viol a uneia dintre eleve sub ochii profesoarei, aceasta în final cedează cu consecinţe tragice.

Maestră a structurii dramatice aristoteliene, Razumovskaya conduce fluid textul spre un deznodământ punctat tot cu prestanţă clasică de tinerii actori ai teatrului din Deva. Deşi la primul spectacol important după absolvirea facultăţii, cei patru elevi stăpânesc particularizarea trăsăturilor personajelor pe care le interpretează după legile stanislavskiene în mod cât se poate de corect. Există, normal, acel exces de zel caracteristic începuturilor, care poate nu a fost modelat destul de Cosmin Creţu în postură de regizor. Dincolo însă de această exaltare, se simte de la o poştă cât de mult cei patru actori (împreună cu Roxana Olşanschi în rolul profesoarei) îşi iubesc personajele, cât de mult se recunosc atât în ele, cât şi în context.

Şi de fapt despre acest context trebuie vorbit. Pentru că ceea ce şochează mai mult decât nefericitul şantaj al unor puşti debusolaţi care au pornit-o cu stângul în viaţă este nu atât mimetismul cu care dramaturga rusă îşi creează aceste personaje pentru ca ele să "corespundă" meschinei realităţi cotidiene, ci efectul general scontat de scriitoare asupra spectatorilor. Chiar dacă nu avem de-a face la Razumovskaya cu o revenire la tehnicile formalismului sau ale realismului socialist, "tezismul" textului (pus aici între ghilimele pentru că este vorba despre un tezism pozitiv, educaţional) îşi trădează originile dogmatismului artei proletare în cel mai bun sens al termenului, pentru că la originea ei, misiunea acestei arte era să educe, să schimbe nu neapărat omul cât mediul pe care omul şi-l poate crea. Acesta era mesajul sovietic original, acum întinat de insuccesele care l-au contaminat în ultimii ani ai socialismului. Dar ceea ce este extrem de interesant la textul Ludmilei scris în 1980 în anii imediat premergători perestroikăi, când noua generaţie de copii ai stagnării brejneviene începeau să iasă (ca şi personajele noastre) de pe băncile şcolii este că scriitoarea rusă ştie să se folosească de metodologia realismului socialist nu pentru a îndoctrina ci pentru a lupta împotriva unui fenomen atunci de masă şi în URSS, şi anume tocmai schimbarea societăţii dintr-una fidelă Revoluţiei într-alta tot mai ahtiată de falsa strălucire a societăţii de consum. Fenomen care, bineînţeles, a contribuit în final şi la căderea regimului socialist.

Adorabila actriţă şi manager al trupei Roxana Olşanschi mi-a mărturisit într-un scurt interviu că motivul pentru care Cosmin Creţu a ales să monteze textul Ludmilei Razumovskaya este, cât se poate de mai pe şleau spus, cel de a "aduce tinerii în sală." Ei bine, nu ştim dacă d-l Creţu realizează faptul că acest text esenţialmente sovietic scris de o veterană a ideilor socialiste (Ludmila s-a născut în 1946) dă o întorsătură cel puţin ironică consumerismului postsocialist de la noi.

Vrând aşadar să popularizeze teatrul într-o societate post-tranziţională eminamente devotată spiritului capitalist, Şantaj de fapt revalorizează tocmai acele idei pe care capitalismul (în special) românesc le-a luat în dulcele colimator al urii şi forţatei uitări: ideile socialismului. Pe de altă parte, simpla alegere a textului de către nu doar Teatrul de Artă Deva, dar şi a altor trupe din contextul naţional curent, dovedeşte că acea criză prin care trece capitalismul românesc şi care nu se poate numi decât deziluzie faţă de arivismul, burghezificarea şi corupţia morală actuală nu poate fi combătută decât prin vechile şi încercatele metode ale luptei de clasă şi ale schimbării omului prin ideologie, readaptate aici momentului postsocialist neoliberal extrem cu care se confruntă realitatea românească.

Replica emblematică prin care Razumovskaya surprinde conflictul dintre generaţii (dar şi ideologii) este poate cea a Lidei (jucată până la quasi-identificare de Viorica Bulgac) care, adresându-se ţâfnos profesoarei pe deasupra unei mese de bucătărie îi reproşează că scopurile generaţiei sovietice revoluţionare au fost să muncească pentru a supravieţui, în timp ce idealurile generaţiei opt-zeciste sînt cele de "a munci pentru a trăi bine". Dacă ne permitem o trimitere în peisajul social de la noi, acestea pot fi chiar transformate în "a trăi bine fără a munci". Dincolo de asemănările izbitoare între momentul post-revoluţionar sovietic (anii '80) şi cel capitalist-chiar transculturale cum se întâmplă acestea să fie între noi şi ruşi-ceea ce surprinde în această piesă mainstream de culoare modestă ca şi aspiraţii estetice, e tocmai caracterul (aparent nedorit) ideologic al montării. Chiar dacă, aşa cum spuneam, avem de a face cu un text până la urmă sovietic care este adaptat la momentul post-decembrist de la noi, nu putem ignora revenirea prin acest text la unele tipare socialiste (şi prin extensie aparţinând teatrului agitatoric), nevoie firesc apărută din nevoia contracarării curentului liberalist extrem care riscă să şablonizeze teatrul postsocialist.

Cu alte cuvinte, chiar dacă Cosmin Creţu şi tânăra trupă din Deva nu îşi dau seama de (şi nu ar fi de acord cu) faptul că ei duc prin această piesă o luptă propagandistică cu climatul nouveau-riche sălbatic (atât cel din artă cât şi cel de la nivelul societăţii), ceea ce au reuşit ei să facă aici reprezintă o binevenită hibridizare a formelor teatrului realist cu practicile (şi, iată, textele) artei socialiste. Acest lucru, departe de a fi un pas înapoi spre aşa-zisul dogmatism socialist filtrat azi exclusiv prin prisma anti-comunismului, este un cât se poate de mult-aşteptat pas înainte pentru modul critic în care societăţile post-socialiste (atât la noi cât şi în Rusia) ar trebui să se raporteze la trecutul lor recent. Din acest punct de vedere surprinzătoarea piesă a Teatrului de Artă Deva poate simboliza un nou început de drum pentru o artă care se află, indiferent dacă ne place sau, într-o destul de pronunţată criză de identitate.