Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Pădurea spânzuraţilor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mulţumesc Radu Afrim! - Pădurea spânzuraţilor la FNT, 2019


noiembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Revin în Bucureşti pentru FNT, 2019, cu ardoarea de a-mi umple buzunarele sufletului cu teatru. Cu deplină sinceritate spun că râvneam mai abitir la un spectacol (deşi surprize plăcute am avut destul de multe; la fel de multe, însă, şi dezamăgiri): Pădurea spânzuraţilor a lui Radu Afrim. Auzisem că este un spectacol fabulos şi demersul de a pune în scenă un roman atât de complex în imagini şi trăiri mi s-a părut extraordinar. Am trăit mult timp cu speranţa că voi avea bucuria de a-l vedea.

Ceea ce văd pe scenă, la intrarea în Sala Mare a TNB-ului, deja îmi pare promiţător. Un spaţiu minimalist, care sugerează vastitatea, dar şi un anume pustiu în acelaşi timp. O potecă în mijlocul unui pământ sterp, căci pădurea a fost tăiată, duce spre o clădire care se va preschimba pe parcursul spectacolului, iniţial fiind club - The hanged (La spânzuratul) unde tineri la bustul gol beau şi dansează -, iar mai apoi casă ţărănească sau cazarmă soldăţească. Pe ecranul imens, amplasat ca fundal al scenei, se proiectează două cuvinte: REA şi URA, ca mai apoi acestea să fie completate, dezvăluind numele spectacolului: PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR. De o parte şi de alta a potecii, neclintiţi, stau oamenii cu drujbe care au măcelărit pădurea. Şi printre ei o măicuţă bătrână care, în momentul în care începe a hori, îţi face să vibreze întreaga fiinţă.


Suntem încă în zilele noastre, printre tineri preocupaţi de telefoanele lor, indiferenţi că trebuie să dea bac-ul. Unul singur pare preocupat de faptul că trebuie să citească pentru bac romanul Pădurea spânzuraţilor, că acolo era o pădure frumoasă şi liniştită până când au apărut spânzuraţii, moment în care se proiectează imaginea unor câini atârnând de ramuri într-o pădure. Imaginea zilelor noastre, la 100 de ani de la momentul Primului Război Mondial, de la momentul României Mari, este răvăşitoare.


Şi povestea începe. Dezertorul de război (Care război? Al cui război? Împotriva cui?) trebuie spânzurat. Cine conduce acolo acest război: un om fără cap, al cărui sceptru uriaş şi strălucitor este mult prea greu pentru o astfel de creatură, o piticanie cu glas de jivină. Iar Apostol Bologa este direct răspunzător pentru ca execuţia să fie impecabilă. Punând un soldat în genunchi drept scaun pe care trebuie să urce condamnatul, Radu Afrim ridiculizează acest moment, considerat solemn, pentru că a ucide un om, un simplu om care nu crede într-un război ce nu e nici măcar războiul lui, nu poate să aibă nicio urmă de solemnitate.

Radu Afrim porneşte în demersul său regizoral pe două planuri: primul ar fi lumea noastră cea de toate zilele, căreia nu-i pasă nici de oameni, nici de natură, cu atât mai mult de spirit. Un al doilea plan este firul narativ al romanului, condensat la zbuciumul, trăirile interioare, relaţiile interumane, iubirile pe care le încearcă personajele importante ale naraţiunii. Cele două se vor intersecta pe parcursul spectacolului, unindu-se la momentul final al acestuia, când Apostol Bologa spune: "Încotro ne îndreptăm noi?", iar pe ecran se derulează, la început încet, apoi cu repeziciune, imagini copleşitoare de la revoluţia din 1989, de la manifestaţiile de stradă din august 2018, din alte momente tragice ale umanităţii. Cine am fost şi cine suntem noi, ca popor, după doar 100 de ani? este întrebarea pertinentă pe care Radu Afrim o pune prin acest spectacol.


Radu Afrim a creat un spectacol atât de complex, atât de dens, încât parcă nu-l poţi prinde în cuvinte în totalitatea lui. Abordând o tehnică a detaliului filmat, te face pe tine, spectator, să simţi intensitatea cu care trăiesc personajele, să vezi anumite gesturi, percepându-le cu adevărat importanţa sau simbolistica, să pătrunzi într-un spaţiu intim. Această dublare a imaginii în anumite secvenţe, una care este acolo, pe scenă, în adevărata ei dimensiune, dar intenţionat mult îndepărtată privitorului, şi cea proiectată pe ecranul imens, vădit augmentată a gesturilor, a expresiei faciale, a obiectelor, ne spune cât de mici suntem noi şi cât de mari şi semnificative pot fi anumite momente din viaţa noastră.


Dublat apare şi personajul principal, Apostol Bologa. Conştiinţa lui Apostol Bologa (Marius Manole), alter-ego-ul lui, se insinuează cu delicateţe sau cu zbucium, în funcţie de trăirile personajului Apostol Bologa (Alexandru Potocean). E acolo, permanent, ca o umbră mişcătoare, ca un geamăn de care nu se poate scăpa. E poate sufletul lui Apostol care transcende timpurile şi e prezent chiar în zilele noastre (Conştiinţa este prezentă de la început în spectacol, înainte ca Apostol cel din poveste să-şi facă apariţia).

Radu Afrim conferă sentimentelor dimensiune de personaje, invizibile, declanşatoare de acţiuni, de intrigi, de tăceri. Iubirea, credinţa şi patriotismul sunt atât de prezente şi atât de bine subliniate, fie de cuvinte, fie de mişcări, fie de imagini sau de muzică, încât îşi câştigă rol de protagoniste ale unor momente-cheie. Iubirea maternă, iubirea de partenerul de viaţă, iubirea umană în general, sunt toate acolo, prezente, puternic evidenţiate. Şi ele se intersectează şi converg spre a construi personajul în complexitatea sa. De pildă, mama lui Apostol Bologa, excelent interpretată de Natalia Călin, suferă că acesta este plecat la război, îi este dor, invocând permanent credinţa în Dumnezeu. Ea se consideră neputincioasă în faţa sorţii, iar iubirea nu este de ajuns, aşa că nu-i rămâne decât să se roage şi să spere în ajutorul unui zeu, destul de îndepărtat. Ilona (Raluca Aprodu) iubeşte cu o pasiune naivă şi suferă, maturizându-se brusc, când aceasta nu-i mai este de nici un ajutor în salvarea omului de care şi-a legat destinul. Dorul de cineva înseamnă iubire, iar dorul este mereu prezent într-un război; foarte sugestivă imaginea soldaţilor care-şi deschid valizele luminate de chipurile femeilor iubite şi atât de departe de ei: mame, surori, iubite, fiice.


Credinţa răzbate din întreg constructul spectacolului. Majoritatea personajelor o invocă, rămânându-le unic chezaş în tot parcursul vieţii lor, în simplitatea lor. Este emoţionant momentul Învierii, cu soldaţii care merg să ducă lumina, ca unică speranţă pentru ce va să vină, şi al mamei care stă în căsuţa ei, cu lumânarea aprinsă, privind în gol, alături cu sufletul-conştiinţă a lui Apostol.


Pentru Apostol Bologa credinţa este însă ceva mai mult. Este zbuciumul lui interior, zbuciumul omului care a învăţat să dialogheze cu ideile. O neagă la început, o alungă, dar se întoarce la ea, lăsându-şi destinul în mâinile Domnului. Extraordinară este imaginea proiectată a lui Iisus care ne priveşte cu intensitate pe toţi, închizând în final ochii, ca şi când este învins de nimicnicia oamenilor.

Divinul îşi pierde în final aura şi apare ca un zeu cu capul căzut, cu mâinile ţâşnind a rugă din ţărână. Îi rămân doar ochii atenţi, fulgerători, la micile lucruri omeneşti. Radu Afrim îşi lasă personajul în mâinile unui zeu înfrânt, pentru că războiul este un act dezumanizant, mult mai puternic decât el, pentru că iubirea îl răscoleşte, indiferent că este cea pentru mamă, cea pentru femeia pe care o doreşte alături sau cea pentru neamul său, iar credinţa îi este de multe ori zdruncinată.


La 100 de ani de România, Radu Afrim scoate la lumină cu atât de multă forţă, dar atât de simplu, sentimentul de patriotism, patriotism adevărat, la care nu poţi rămâne indiferent. Pornind de la apariţiile celor două horitoare, îmbrăcate în port popular tradiţional, horind cu glasurile lor gâlgâitoare care-ţi străbat întreaga fiinţă, la decorul rustic al interiorului de casă românească, cu blide şi linguri de lemn, cu icoană pe perete, la vorba în grai românesc (excelentă şi aici Natalia Călin, care vorbeşte atât de fluent şi de firesc în graiul din zona Năsăudului), la muzica şi jocul românesc, la obiceiuri şi tradiţii şi până la actul propriu-zis al lui Apostol Bologa de a dezerta.

E prea puţin ce aş putea mărturisi... este un început de poem de dragoste semnat de George Ţărnea. Da, cuvintele nu îmi sunt de ajuns pentru a mărturisi un astfel de spectacol. Nu-mi place să notez nimic în timpul unei reprezentaţii, ca să nu pierd din emoţia trăirii, şi încerc să mă adap cu imagini, cu emoţii, precum o cămilă, ca mai apoi să-mi eliberez memoria scriind. Dar complexitatea acestui spectacol mă lasă neostoită în setea mea de a cuprinde în minte cât mai mult. E un spectacol care este de văzut şi revăzut, nu o dată, nu de două ori...

Spectaculozitatea proiecţiilor este uluitoare. Fiecare imagine vine să întărească povestea, să zguduie efectiv relaxarea cu care te-ai aşezat în fotoliu. Priveşte cu atenţie, îţi spune Radu Afrim, uite războiul, uite iubirea, uite disperarea, uite noaptea, uite copacii, uite puştile războiului, uite-ne pe noi...

Inserţiile coregrafice, excelent gândite şi coordonate de Andrea Gavriliu, sunt foarte expresive şi bine plasate în întreg contextul spectacolului. Ele vin să suplinească ceea ce nu se poate sau nu se mai poate spune în cuvinte. Superbe sunt momentele de zbucium gestual, derulat în paralel de Apostol Bologa şi conştiinţa sa.

Alexandru Potocean, prin forţă şi expresivitate, reuşeşte să dea viaţă unui personaj veridic, complex, aşa cum este Apostol Bologa în romanul lui Rebreanu. Întreaga echipă de actori este una excelentă, dar nu pot să nu-i remarc pe Richard Bovnoczki, pe Marius Manole, pe Raluca Aprodu şi Ciprian Nicula. Aplauze merită şi scenograful Cosmin Florea care, alături de Andrei Cozlac, video mapping şi Mircea Mitroi, light design, reuşeşte să creeze un univers unic şi plin de semnificaţii.

Şi mă întorc la cele două cuvinte de început: rea, ura. Războiul, atât de absurd şi de nejustificat, declanşează ură. Ura nu poate aduce nimic bun, este rea din faşă şi declanşează răutate, violenţă, dezumanizare. La 100 de ani de România Mare am cam avea nevoie de pace.


Atunci când ceva mă cutremură atât de tare şi mă face să trăiesc cu intensitate, să plec bulversată, cu inima zvâcnind de atâtea emoţii, îmi place să mulţumesc. Mulţumesc Radu Afrim!



 Toate articolele despre Pădurea spânzuraţilor
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Teatrul Național - Sala Mare
Sâmbătă, 07.12.2019 - 19,00
Duminică, 08.12.2019 - 11,00


Resurse

 Alte articole de Cristina Smadea


Alte articole

 Un spectacol pentru eroii online - Pădurea spânzuraţilor la FNT, 2019, Florian-Rareş Tileagă
 Cîteva gînduri despre Pădurea spânzuraţilor, Lucian Maier
 Pădurea Gorgonelor. Coşmarul fără sfârşit... - Pădurea spânzuraţilor, Bogdan Burileanu
 Cel mai iubit dintre afrimieni - Pădurea spânzuraţilor, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer