iunie 2021
Premiile Gopo, 2021
Scurtmetrajele documentare aflate în competiţia pentru Premiul Gopo 2021 se pot împărţi în două categorii. Cele mai multe sunt exerciţii care demonstrează o eleganţă stilistică ce încearcă să abordeze subiecte sigure, precum şi o corectitudine formală (cadre bine filmate, montaj şi procesare reuşite). Sunt pariuri sigure, în care regizorii nu ies din zona de confort pentru a-şi asumă riscuri prin tratarea unor teme de actualitate sau marginale. Ele păstrează acea tînjire după atemporalitate caracteristică sufletelor poete şi adolescentine.

În cealaltă barcă stă scurtmetrajul Totul pentru Riana, care este o plonjare în situaţiile de margine ale societăţii româneşti, de unde reuşeşte să scoată, cu empatie şi riscuri, figuri emoţionante.

Apropieri (r. Ioana Grigore) se avîntă pe înălţimile munţilor pentru a înfrunta pericolele avalanşelor văzute din perspectiva salvamontiştilor. Îmbină relatări poetice ale frumuseţilor alpine cu relatări dure privind soarta celor surprinşi de alunecările de zăpadă.
Avem pe de o parte, testamente. O voce din off a unui salvamontist mărturiseşte "După ce moare, omul este plimbat trei zile de îngerul său. A treia zi vreau să fie pe munte" în timp ce, într-un plan general, camera îmbrăţişează un versant acoperit de zăpadă în care alunecă doi oameni ca două puncte. Sau mărturisiri de credinţă: "Pe munte mi-am găsit liniştea. Şi am mai găsit pe cineva. L-am găsit pe Dumnezeu", auzite pe fundalul unei furtuni de zăpadă. Dar şi apostazii izvorîte din neputinţa misiunilor de salvare: "De atunci (momentul pierderii pe munte a doi buni prieteni, nn.) ceea ce voi sau alţii numiţi Dumnezeu, pentru mine este un lucru ascuns."
Montajul echilibrat, care alternează cadrele generale ale munţilor cu apropierea interviurilor, păzeşte scurtmetrajul de a aluneca fie în panta efuziunilor poetice, fie să se transforme într-o elegie a celor mîncaţi de munte.


Venim pe rând şi mergem pe sărite (r. Mihnea Toma) este un documentar antropologic privind bocetele de înmormîntare, tradiţie încă vie într-un sat ardelenesc. Imaginile primăvăratice ale satului arată atît noroiul drumurilor desfundate sau huma ogorului arat ca în antichitate, dar şi frumuseţea crudă a aburilor ieşind din pămînt, care acoperă dimineaţa crucile cimitirului.
Cîteva femei-bocitoare se confesează în faţa camerei privind trăirile şi motivaţiile acestei activităţi, amintirile unor vieţi duse în ritmurile stabile ale ruralului. Duşmanii folclorului stră-vechi sunt prezentaţi şi aici. În primul rînd, biserica creştină, prin vocea preotului din sat, descurajează aceste tradiţii pe motiv că ar fi prea deznădăjduite, recomandînd, în schimb, cîntarea de pricesne (denumire generică pentru cîntece din folclorul religios românesc) care vorbesc despre înviere. Apoi, bineînţeles, se constată faptul că din ce în ce mai puţine tinere sunt dispuse să preia aceste obiceiuri funerare.

Cerbul a trecut prin faţa mea (r. Vlad Petri) este un tribut aduse bunicii regizorului, Medena Petri (1930-2020) prin intermediul fotografiilor din arhiva familiei şi a unei înregistrări cu aceasta.
Viaţa acesteia, ca şi figurile reprezentative din ea (tatăl, unchii, soţul etc.), defilează pe ecran, însoţite de amintirile despre diferitele momente, precum şi mici comentarii personale. Respectul filial răzbate în modul în care a fost ambalată producţia, însă filmul nu reuşeşte să convingă spectatorul că asistă la mai mult decît o pioasă reverenţă în faţa bunicii decedate.
Titlul se referă la o fotografie, una dintre multe altele, care surprinde un cerb trecînd printr-o livadă, alegere poetică, dar arbitrară, căci pe parcursul scurtmetrajului nu ni se oferă elemente de context pentru această întîmplare care să justifice alegerea. Pe de altă parte, episoade care ar fi meritat o tratare mai aprofundată, provocări reale la adresa autorităţilor, sunt pasate rapid. De exemplu, mersul la şcoală în timpul ocupaţiei horthyste încinsă cu un tricolor la brîu sau exmatricularea din şcoala comunistă a anilor 1950 pentru o înjurătură banală adresată partidului.

Totul pentru Riana (r. Mihai Gavril Dragolea) înfruntă, aşa cum spuneam la început, un subiect semnificativ mai îndrăzneţ decît concurentele sale: micuţa Riana se luptă cu viaţa vegheată fiind de mama sa, Amalia, în timp ce tatăl, Calo, hălăduieşte prin Europa pentru a cîştiga bani prin metode mai mult sau mai puţin ortodoxe. Cele două subiecte sunt urmărite în paralel, printr-un cinema imersiv, şi se suprapun în momentul în care familia se reuneşte după operaţia grea a fetiţei.
Personajele sunt conturate cu simpatie, fiecare dintre ele deschizîndu-se în faţa camerei.
Calo este un tînăr extrovert, încrezător în sine, care vorbeşte mai mult sau mai puţin cîteva limbi străine. Camera are curajul de a-l urmări pe Kalo cum fuge de poliţie, cum încearcă să vîndă marfă despre care autorităţile fiscale nu ar avea o părere deloc bună sau cum seara doarme în aer liber (ar fi interesant de ştiut unde a dormit regizorul / cameramanul în timp ce subiectul său se bucura de priveliştea cerului înstelat ca acoperiş deasupra capului).
Dragolea surprinde şi eforturile Amaliei, rămasă în ţară, de depăşi dificultăţile create de absenţa soţului şi de boala celui de-al doilea copil.
Mihai Gavril Dragolea, care are la activ mai multe documentare la fel de îndrăzneţe, reuşeşte să mai deschidă o fereastră către realităţi de la care mulţi preferă să-şi întoarcă privirea, pe care le tratează fără judecăţi morale, ci doar cu un ochi atent la umanitatea personajelor sale.

 Puteţi vedea acest scurtmetraj integral aici:

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus