Scurtmetraje documentare - Premiile Gopo, 2021

Scurtmetrajele documentare aflate în competiția pentru Premiul Gopo 2021 se pot împărți în două categorii. Cele mai multe sunt exerciții care demonstrează o eleganță stilistică ce încearcă să abordeze subiecte sigure, precum și o corectitudine formală (cadre bine filmate, montaj și procesare reușite). Sunt pariuri sigure, în care regizorii nu ies din zona de confort pentru a-și asumă riscuri prin tratarea unor teme de actualitate sau marginale. Ele păstrează acea tînjire după atemporalitate caracteristică sufletelor poete și adolescentine.

În cealaltă barcă stă scurtmetrajul Totul pentru Riana, care este o plonjare în situațiile de margine ale societății românești, de unde reușește să scoată, cu empatie și riscuri, figuri emoționante.

Apropieri (r. Ioana Grigore) se avîntă pe înălțimile munților pentru a înfrunta pericolele avalanșelor văzute din perspectiva salvamontiștilor. Îmbină relatări poetice ale frumuseților alpine cu relatări dure privind soarta celor surprinși de alunecările de zăpadă.
Avem pe de o parte, testamente. O voce din off a unui salvamontist mărturisește "După ce moare, omul este plimbat trei zile de îngerul său. A treia zi vreau să fie pe munte" în timp ce, într-un plan general, camera îmbrățișează un versant acoperit de zăpadă în care alunecă doi oameni ca două puncte. Sau mărturisiri de credință: "Pe munte mi-am găsit liniștea. Și am mai găsit pe cineva. L-am găsit pe Dumnezeu", auzite pe fundalul unei furtuni de zăpadă. Dar și apostazii izvorîte din neputința misiunilor de salvare: "De atunci (momentul pierderii pe munte a doi buni prieteni, nn.) ceea ce voi sau alții numiți Dumnezeu, pentru mine este un lucru ascuns."
Montajul echilibrat, care alternează cadrele generale ale munților cu apropierea interviurilor, păzește scurtmetrajul de a aluneca fie în panta efuziunilor poetice, fie să se transforme într-o elegie a celor mîncați de munte.


Venim pe rând și mergem pe sărite (r. Mihnea Toma) este un documentar antropologic privind bocetele de înmormîntare, tradiție încă vie într-un sat ardelenesc. Imaginile primăvăratice ale satului arată atît noroiul drumurilor desfundate sau huma ogorului arat ca în antichitate, dar și frumusețea crudă a aburilor ieșind din pămînt, care acoperă dimineața crucile cimitirului.
Cîteva femei-bocitoare se confesează în fața camerei privind trăirile și motivațiile acestei activități, amintirile unor vieți duse în ritmurile stabile ale ruralului. Dușmanii folclorului stră-vechi sunt prezentați și aici. În primul rînd, biserica creștină, prin vocea preotului din sat, descurajează aceste tradiții pe motiv că ar fi prea deznădăjduite, recomandînd, în schimb, cîntarea de pricesne (denumire generică pentru cîntece din folclorul religios românesc) care vorbesc despre înviere. Apoi, bineînțeles, se constată faptul că din ce în ce mai puține tinere sunt dispuse să preia aceste obiceiuri funerare.

Cerbul a trecut prin fața mea (r. Vlad Petri) este un tribut aduse bunicii regizorului, Medena Petri (1930-2020) prin intermediul fotografiilor din arhiva familiei și a unei înregistrări cu aceasta.
Viața acesteia, ca și figurile reprezentative din ea (tatăl, unchii, soțul etc.), defilează pe ecran, însoțite de amintirile despre diferitele momente, precum și mici comentarii personale. Respectul filial răzbate în modul în care a fost ambalată producția, însă filmul nu reușește să convingă spectatorul că asistă la mai mult decît o pioasă reverență în fața bunicii decedate.
Titlul se referă la o fotografie, una dintre multe altele, care surprinde un cerb trecînd printr-o livadă, alegere poetică, dar arbitrară, căci pe parcursul scurtmetrajului nu ni se oferă elemente de context pentru această întîmplare care să justifice alegerea. Pe de altă parte, episoade care ar fi meritat o tratare mai aprofundată, provocări reale la adresa autorităților, sunt pasate rapid. De exemplu, mersul la școală în timpul ocupației horthyste încinsă cu un tricolor la brîu sau exmatricularea din școala comunistă a anilor 1950 pentru o înjurătură banală adresată partidului.

Totul pentru Riana (r. Mihai Gavril Dragolea) înfruntă, așa cum spuneam la început, un subiect semnificativ mai îndrăzneț decît concurentele sale: micuța Riana se luptă cu viața vegheată fiind de mama sa, Amalia, în timp ce tatăl, Calo, hălăduiește prin Europa pentru a cîștiga bani prin metode mai mult sau mai puțin ortodoxe. Cele două subiecte sunt urmărite în paralel, printr-un cinema imersiv, și se suprapun în momentul în care familia se reunește după operația grea a fetiței.
Personajele sunt conturate cu simpatie, fiecare dintre ele deschizîndu-se în fața camerei.
Calo este un tînăr extrovert, încrezător în sine, care vorbește mai mult sau mai puțin cîteva limbi străine. Camera are curajul de a-l urmări pe Kalo cum fuge de poliție, cum încearcă să vîndă marfă despre care autoritățile fiscale nu ar avea o părere deloc bună sau cum seara doarme în aer liber (ar fi interesant de știut unde a dormit regizorul / cameramanul în timp ce subiectul său se bucura de priveliștea cerului înstelat ca acoperiș deasupra capului).
Dragolea surprinde și eforturile Amaliei, rămasă în țară, de depăși dificultățile create de absența soțului și de boala celui de-al doilea copil.
Mihai Gavril Dragolea, care are la activ mai multe documentare la fel de îndrăznețe, reușește să mai deschidă o fereastră către realități de la care mulți preferă să-și întoarcă privirea, pe care le tratează fără judecăți morale, ci doar cu un ochi atent la umanitatea personajelor sale.
 
 Puteți vedea acest scurtmetraj integral aici: