Privind înapoi cu ironie - Jurnalul familiei -escu

Ba chiar cu auto-ironie! Aşa ar putea să fie descrisă atitudinea şugubăţ-informativă a regizorului Şerban Georgescu faţă de istoria recentă a României.

Plecând de la nevoia de a surprinde pe peliculă un centenar al României moderne, Jurnalul familiei -escu evită capcanele istoricismului, adoptând perspectiva - fals subiectivă - a familiei. Familia lui Georgescu - naratorul documentarului, nu neapărat regizorul în carne şi ADN - are dimensiunile perfecte pentru a înţelege mai bine, mai nuanţat, România în care trăim, forţele care ne-au adus aici. Ea este, pe de o parte, mai extinsă în spaţiu şi timp decât individul, iar pe de altă parte, mai personală, mai apropiată, mai vie decât "naţiunea" - concept abstract abuzat de istoriografia oficială. Căci istoriile de familie sunt preponderent orale, inculcate subcutanat, în paralel cu miturile naţionale. Familia are propria sa limbă, mai mult sau mai puţin identică cu cea literară, dar întotdeauna mai apropiată de inimă decât cea predată în şcoală. Chiar dacă, uneori, îţi aminteşte de algebră atunci când începi să calculezi relaţia faţă de rudele de gradul doi sau trei...


Astfel, documentarul lui Georgescu descrie, plecând de la familia sa ridicată la nivelul de tip, etapele importante ale secolului XX. De la unificarea provinciilor româneşti până la situaţia ingrată a femeilor în perioada ceauşistă, de la cuvintele pierdute ale diferitelor graiuri până la omogenizarea artificială a portului popular de naţional-comunism, realităţile sociale şi antropologice marcante ale ultimului veac de românitate defilează rapid prin faţa spectatorului. Compus preponderent din imagini de arhivă, Jurnalul familiei -escu, cu mici interviuri explicative (Sorin Ioniţă, Theodor Paleologu, Vintilă Mihăilescu, Mara Georgescu, Mihaela Miroiu, Stelian Tănase, Ioana Pârvulescu), nu are pretenţii de ştiinţificitate. El nu vrea să ofere o teorie cuprinzătoare, şi cu atât mai puţin să ofere lecţii de morală sau de istorie. Asta nu îl împiedică însă să abordeze frontal teme dificile ale secolului XX (teroarea comunistă, invazia sovietică, ceţurile anilor 1989-1990).

Ceea ce îl salvează şi îl recomandă cu putere este echilibrul între didactic şi autentic, între ludic şi tragic, între ireverenţios şi critic. De exemplu, Mihaela Miroiu deplânge soarta miilor de femei omorâte indirect de sinistrul decret 770 din 1 octombrie 1966 privind interzicerea avorturilor. Apoi descrie cum câţiva omuleţi grăsuni şi chei, cadre de nădejde ale Partidului Comunist, hotărau, total arbitrar, producţia şi distribuţia de lenjerie intimă feminină. Dictatura ceauşistă este şi ea scurt şi eficient executată: un citat filmic cu ciocănitoare Woody se suprapune discursului lui Nicolae Ceauşescu prin care înfiera invazia sovietică în Cehoslovacia. Iar fragmentele din jurnalele de actualităţi din primele decenii ale comunismului distrează prin limba lor bombastică, hotărâtă, dar, în acelaşi timp, înfioară prin inumanul automatismelor Omului Nou ce se construia în acele vremuri.

Georgescu nu se zăboveşte asupra nici unei drame majore. Nici Primul Război Mondial, nici teroarea bolşevică, nici foamea ceauşismului. Însă, toate acestea sunt prezentate cu imagini de arhivă şi explicaţii relevante, impunând audienţei să le aprofundeze.


Adresat celor mai tineri români care nu au fost legaţi biologic de comunism şi crescuţi direct în epoca digitală, Jurnalul Familiei -escu incită la cunoaştere, la întrebări, la scormoniri prin arhive prăfuite de familie. Poate că rezultatele nu vor fi la fel de notabile precum cele din ilustra familie a lui Theodor Paleologu, dar intuiţiile privind caracterul, defectele şi calităţile înaintaşilor le vor conferi acelaşi umor.

Marele merit al filmului nu constă în latura sa informativă - nimic din ce prezintă nu este necunoscut publicului avizat sau dornic de cunoaştere. Reuşita sa constă în tonul de bunicuţ care povesteşte nepoţilor istoria familiei, cea în care persoana este legată prin mii de fire de cei apropiaţi sau mai puţin apropiaţi. Iar cadrul final, în care naratorul aşază o fotografie pe un panou mare cât istoria familiei lui, camera îndepărtându-se încet şi reflexiv, sintetizează mesajul filmului: suntem produsul a nenumărate alegeri, sacrificii şi dorinţe ale înaintaşilor noştri.