O montare marca Alexandru Dabija, acest Salba dracului gălăţean scoate de la naftalină, reanimează (apoi înviorează şi distrează publicul) cu una dintre piesuliţele considerate - poate pe nedrept - minore, dat fiind potenţialul lor uimitor de expresivitate, de surprindere şi dezvoltare a unui tablou viu, incitant, connvingător şi amuzant al moravurilor din epoca la care au fost scrise. Nu e cazul să ne dăm cu presupusul pe teme discutabile: cum ar fi evoluat Caragiale în lipsa comediilor lui Alecsandri - poate naive, dar cu siguranţă autentice la nivelul percepţiei sociale şi al construcţiei literare. La urma urmei, lumea lui nenea Iancu exista ca atare; se copsese, se afirmase şi îşi cerea dreptul la reprezentativitate, onorabilitate şi, pe această bază trainică, la nemurire, nu? Dincolo de aserţiuni fatalmente speculative şi destul de asimetrice în fond, trăsnaia veselă şi deşteaptă a lui Dabija ne trimite cu gândul la o altă dilemă nemuritoare, cu privire la ce-a fost mai întâi: oul sau găina? Căci, cu toate naivităţile şi frivolităţile lui, cu registrul poate minor (dacă e să-l analizăm la o scară mai largă) Iorgu de la Sadagura vine să developeze lumea mică a provinciei moldoveneşti: veşnica ciorovăială, eternele mici şi flamboaiante păcate omeneşti, indignări şi dezamăgiri, traduceri şi reveniri, niciodată destul de grave spre a nu se sfârşi cu vesela şi caraghioasa împăcăciune, chiar dacă pupatul în Peaţa Endependenţii avea să apară ceva mai încolo...
În Salba dracului, Dabija s-a amuzat jucându-se inteligent şi savuros cu ticurile, cu păcatele şi cu nevolnicia unor personaje eminamente cumsecade. Canaliile aşteptau, poate cu nerăbdare, să dea foc unei nopţi furtunoase ori să anime carnavalul, pentru a-şi desăvârşi grabnic şi apoteotic imbecilitatea şi trogloditudinea la Burtosu... că acolo îi plăcea lui Mitică, cel doborât de poltronul de Mişu la un Întâi Aprilie. Nuuuu... la vremea când conul Vasilică (adică Alecsandri) refuza să fie Domnitorul Unirii, alegând doar să scrie Hora... şi aşteptând Independenţa cea adevărată ca să ni-i dea pe Peneş Curcanul şi Sergentul, nenea Iancu abia dacă învăţa buchiile, dezarma poliţaiul tiraniei la Ploieştiul cel ultra-vremelnic republican şi visa să se auto-portretizeze, ghiduş, ca "baionetă inteligentă", pentru ca abia apoi să fie alergat pe schele şi pe bina, ca un maţe fripte şi scârţa-scârţa pe hârtie, de către vajnicii patrioţi şi membri ai Gărzii naţionale: Titircă Inimă Rea, Ipingescu şi Chiriac.
Până atunci, însă, fiul lui Trahanache care avea mai apoi să-i scrie tătânelui zaharisit scrisori despre prinţipuri, nu se născuse... sau nu se radicalizase "intelectualimente". El, în ipostaza Iorgu de la Sadagura, chiar venea acasă, fiind aşteptat cu drag şi dor, cu mâncărică şi băuturică (başca cuvenitele aşteptări amoros matrimoniale) de întreaga şi mândra suflare a târguşorului celui moldovenesc, în frunte cu unchiul Enache Damian. Pe vremea când Miţa Baston era, şi ea, tânără şi pempantă, tinzând după amantlâcuri violente şi cerneluri şi mai violente (marca "vitrion englezesc"), o oarecare "Zoiţa, femeia lui Kiulafoglu" învârtea fără probleme dubla contabilitate amoroasă, tânjind după neamţul care nu avea nici un gând sau motiv să plece în Bulgaria, iar nurlia Gahiţa - văduvă şi rea de muscă asemeni Ziţei, îşi dădea "ghinişor" şi spornic poalele peste cap în faţa "ştudintelui" (în drept sau în stâng?) de la Sadagura. Există în această societate încă naiv-arhaică, o bonomie indestructibilă şi o credulitate deloc mimată, pe care Dabija le culege cu minuţie şi le croşetează cu dichis pe canavaua săltăreaţă a comediei de moravuri... şi ce moravuri! Mereu aceleaşi - doar că, poate, un piculeţ mai proaspete, ceva mai naive... Dezlănţuirea de fantezie regizorală şi umor îi prinde de minune pe actori. Lucian Pânzaru, Florin Toma, Petronela Buda, Ciprian Braşoveanu, Radu Horghidan, Vlad Ajder, Vlad Volf, Ştefan Forir, Oana Mogoş, Flavia Călin, Elena Anghel, Ionuţ Moldoveanu, Oana Preda şi Răzvan Clopoţel intră cu voioşie în ritmul săltăreţ şi în pielea personajelor cărora le întăresc, cu har şi entuziasm, conturul schiţat de Alecsandri. Nu e vorba de greu sau uşor, ci de plăcere şi, mai ales, de a avea imboldul creativ care conferă exuberanţă şi farmec; iar, de aici, valoarea. Este genul de spectacol comic în buna tradiţie a anilor '70, atunci când Liviu Ciulei sau David Esrig se jucau serios şi încântător cu Elisabeta I de la Bulandra sau cu Trei gemeni veneţieni de la Naţional. Pentru mine şi cei din generaţia mea este o bucurie să regăsim această manieră regizorală sclipitoare în care a (se) juca devine ceva serios şi vesel, inteligent, atrăgător şi contaminant.
