Zeiţa Tiamat nu doarme, doar se odihneşte - Aquarela la Bucharest Internaţional Experimental Film Festival, BIEFF, 2019

Titlul lui Kossakovski înşală. Contrar aşteptărilor, Aquarela nu fantazează despre irizaţii romantice ale apei, despre murmurul idilic sau despre sunetele binefăcătoare pe care le-ar putea evoca numele. Nu vorbeşte nici despre culorile frumoase pe care natura le capătă în contact cu lichidul vital.

Din contră, pentru Kossakovski, apa este un zeu arhaic. Tiamat - ciopârţită cândva de fragila civilizaţie omenească, dar care, în zilele noastre, poate oricând să se ridice la viaţă. Dacă vom fi prea cutezători şi obraznici, ar putea uşor să ne ducă la pieire.

Căci monstrul apei este înşelător şi periculos. Înşelător ca gheaţa de pe lacul Baikal, care înghite maşini şi oameni prin gheaţa prea subţire pentru acel moment al anului, când obişnuinţa şi vechile calendare garantau trecerea în siguranţă.

Încălzirea globală, ameninţarea ascunsă din spatele puterii devastatoare a apei, nu este o invocată direct, printr-o pledoarie raţional construită din dovezi ştiinţifice, precum celebrul documentar narat de Al Gore, A Naked Truth. Din contră, avertismentul lui Kossakovski este tăcut. El nu grăieşte, e drept, dar dramatismul imaginilor şi sonorităţile sale ameninţătoare sunt cu atât mai convingătoare.

Coloana sonoră comentează imaginile cu încrâncenare. Asemeni unui personaj din cinematograful narativ, apa este caracterizată prin ceea ce spune, prin propria sa voce, apoi cu ajutorul muzicii suprapuse, care are sarcina să exprime stările de spirit, emoţiile sau chiar planurile din mintea şi sufletul personajului. Criptat, simbolic, instrumentele de caracterizare sunt desfăşurate aici, încercând să creioneze latenţa periculoasă, dar în acelaşi timp, fascinantă, a apei.

În primul rând, tumultul. Auzim pârâituri, gâlgâituri, scârţâieli, clipoceli, trosnete, şuierături - o întreagă gamă de zgomote, tot atâtea şoapte sau gemete, mârâituri sau ţipete. Căci nu te poţi împiedica să personalizezi frumuseţea abstractă a imaginilor, preluate de cameră din locuri în care adesea omul - fiinţă perisabilă, dependentă de apă, dar esenţialmente fiinţă de uscat - nu poate ajunge.

Doar aparent filmului lui Kossakovski îi lipseşte povestea. În fapt, pentru oricine dispus să tragă puţin deoparte cortina realismului şi să privească în adâncul simbolurilor ancestrale, pelicula lui Kossakovski devine o teogonie dramatică. Tema sa este trezirea acestui monstru impersonal, dar puternic şi ameninţător. Imaginile lacului Baikal, cea mai veche rezervă de apă dulce din lume, apoi modificările calotei glaciare, induc în spectator nu doar plăcerea estetică - deşi nu calofilă - a imaginilor cu forţa brută, a apei, ci şi plăcerea pe care vor fi trăit-o uitaţii autori ai poemului Enûma Eliš atunci când descriau lupta dintre Marduk şi Tiamat. Apoi, imaginile din Miami în timpul uraganului Irma (septembrie 2017) arată că şi civilizaţia noastră, doar aparent mai puternică decât cele din vechime, este ameninţată de aceeaşi putere străveche.

Spre final, Kossakovski potoleşte mânia apelor. Camera călătoreşte tocmai în Venezuela, la impresionanta Cascadă a Îngerilor. Aici apare simbolul biblic al curcubeului - pacea între ape şi omenire este asigurată. Divinitatea promite că apa nu va fi duşman, ci prieten. Nota optimistă închide fericit încordarea şi ameninţarea tragică a lui Kossakovski, lăsând audienţa să mediteze nu atât asupra măsurilor pentru protecţia echilibrului planetei noastre, cât asupra slăbiciunii omeneşti în faţa stihiilor. Sau este slăbiciunea lipsei de raţiune, a hybris-ului civilizaţiei noastre?