Lungul drum al textului de la adolescenţă la maturitate - Uitasem

Prima oară când am auzit de cazul ăsta aveam 18 ani, eram la biroul din casa alor mei unde aveam calculatorul de pe vremea aia, cu televizorul mergând tembel pe ştiri în stânga mea. Cu ochii în ecranul computerului şi cu o ureche la ştiri, am auzit pentru prima oară de Gabriel, băiatul de 11 ani crescut într-un garaj de o mamă convinsă că este Iisus Hristos.

Pe atunci scriam statusuri pe yahoo messenger (nostalgie?, mai ţineţi minte acel număr limitat de caractere, un fel de twitter de demult, în care ne înghesuiam vieţile?) şi vorbeam cu un regizor tare de teatru, cu Radu Afrim, căruia îi luasem contactul de pe defunctele bloguri yahoo, unde posta fotografii făcute de el. El, citind statusurile mele, a văzut - în acele 250 de caractere limită - un potenţial de ceva impertinent şi mişto şi m-a întrebat de ce nu scriu o piesă de teatru, că ar putea să iasă ceva frecventabil. Poate chiar o va monta, a zis el, dacă-i place.

Aveam eu doar optsprezece ani, dar ştiam să recunosc o oportunitate când se arată şi ştiam că nu-ţi propune în fiecare zi Afrim să scrii piese de teatru, iar în capul meu, pe atunci, se derulau oricum scenarii după scenarii, doar că nu le scrisesem niciodată. Imboldul lui a fost lucrul de care am avut nevoie ca să mă adun. Aşa că am făcut un mic dosărel cu ştiri incomplete de la televizor pe care aş fi vrut să le dezvolt şi tot felul de situaţii imaginare care mi s-au părut mişto, am dat drumul la muzică tare în căşti pentru inspiraţie (pe atunci sufeream pe alde CocoRosie, Muse şi Anthony and the Johnsons) şi am scris.

Piesa s-a numit Căprioare, iar Afrim n-a montat-o niciodată. Treaba lui::)) însă a fost foarte bine c-am scris-o, am câştigat vreo două premii cu ea şi, mai important, m-a urmărit ever since şi inspirat să fac alte lucruri. Chestie pentru care trebuie să-i mulţumesc lui Radu, cu siguranţă nu m-aş fi adunat atunci dacă n-ar fi existat acest auspiciu, posibilitatea ca ceva ce produc să ajungă în scenă pus de el. Deci, mulţumesc, Radu - şi spun asta sincer.

Căprioare a avut un traseu drăguţ. A avut parte de un reading extrem de mişto regizat de Radu Apostol la Teatrul Foarte Mic în 2008, în cadrul unui concurs de dramaturgie la care câştigasem (DramAcum, care e mare păcat că nu mai există). Ştiu că eram în sală, între spectatori, şi eram uimit de cât de aproape de imaginaţia mea veniseră actorii care citiseră. Erau cum mi-i imaginam, iar Radu Apostol citea indicaţiile (aşa-zisele mele didascalii) care erau de un tupeu lingvistic fantastic, de nereprodus 11 ani mai târziu pe platforma de socializare Facebook.

Tot în perioada aia, Catinca Drăgănescu şi-a dat unul dintre examenele de regie din facultate cu o parte din Căprioare. Şi a fost un examen foarte mişto, care, la fel, se apropiase de lumea din capul meu spectaculos de mult.

Căprioare vorbea despre copii. Despre trei copii mai exact. Unul (Gabriel) pe care mă-sa-l ţinea într-un garaj, fiartă toată pe ideea că e Iisus, al doilea era un future hipster de 18 ani pe care-l omoară maică-sa din greşeală când îl aude vorbind-o de rău la telefon cu cineva, al treilea, un copil extrem de dorit, dar care nu mai apucă să se nască, pentru că e deja mort în burta mamei lui. Deci despre copii în relaţiile, mai mult sau puţin obsesive, cu mamele lor, practic.

Derulăm până în 2018, la Berlin, când în timpul unei rezidenţe, am început să caut pe net ce s-a întâmplat cu puştiul din cazul real, crescut într-un garaj, despre care scrisesem în Căprioare. Ştiam că fusese instituţionalizat şi cam atât. Am mai găsit nişte ştiri din 2012, era spre bine, pasionat de calculatoare, aproape recuperase anii de şcoală pierduţi şi mai ţinea legătura sporadic cu mama lui, care intrase pe un făgaş al patologiei din ce în ce mai dezolant - pentru ea, el era în continuare Iisus şi nimic n-o putea convinge că nu e aşa.

A fost ceva în povestea asta a lui care nu m-a lăsat să trec mai departe. Chiar dacă nu s-a întâmplat în realitatea noastră comună, există nişte posibilităţi care şi-ar fi putut găsi foarte bine locul într-o realitate alternativă.

Aşa că mi-am amintit de tupeul pe care-l aveam la 18 ani, când încă nu mă hărţuise lumea reală cu regulile ei, şi mi-am luat libertatea să-mi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla cu Gabriel după ce a scăpat de mama lui. Dacă să presupunem, în loc să rămână în Galaţi, ar fi emigrat pentru o viaţă mai bună, s-ar fi îndrăgostit pentru prima dată. Cum ar fi trăit prima trădare în dragoste cineva care a fost crescut până la 12 ani să creadă că e Mântuitorul?

Pentru că povestea lui Gabriel nu a mai fost neapărat a lui, ci a devenit şi a mea, i-am schimbat numele. Gabriel a devenit Marius. Textul final s-a numit Uitasem şi l-am trimis la un concurs în toamna lui 2018, unde a câştigat. L-am trimis sub un pseudonim, m-am simţit mai confortabil aşa, deşi nu mă obliga asta regulamentul. Uitasem este cel mai liber şi experimental text pe care l-am scris până acum şi nu-l voiam în niciun fel agăţat sau influenţat de percepţia identităţii mele.

În juriul concursului era şi buna mea prietenă Elise Wilk, căreia i-am zis abia după ce se anunţaseră premiile că Uitasem este scris de mine. I-a plăcut foarte mult textul şi, iniţial, nu m-a crezut că eu sunt autorul, a trebuit să-i citez din el de la mai multe pagini, la telefon::))
.
O fază funny a fost că în perioada în care juriza, ştiind că nu sunt înscris în competiţie, Elise mi-a trimis printscreen-uri din "Uitasem" şi mi-a zis că e convinsă că piesa e scrisă de cineva cu probleme psihice::)), că cineva normal n-ar scrie aşa ceva - unul dintre cele mai tari complimente pe care le-am primit până azi.
:D
Nu m-am hotărât să-mi asum sub nume propriu Uitasem până în primăvara lui 2019, când am aflat că un teatru din provincie a anunţat în presa locală (şi chiar pus în vânzare biletele) la premiera acestui text, fără să întrebe persoana din spatele pseudonimului, deşi un email dummy de contact exista. Nu am acceptat să le dau drepturile, din mai multe motive, dar despre asta poate cu altă ocazie. Cert e că ăla a fost momentul în care am hotărât că acest text - Uitasem - se va naşte, va trăi sau va muri de mâna mea. Cum zic mamele din toate timpurile, eu te-am făcut, eu te omor.

Şi am căutat bani pentru producţie şi mi-am adunat oameni cu care mă îndrept în aceeaşi direcţie şi am schimbat şi un spaţiu şi am cărat covoare, căzi, fotolii şi am întors pe dos dulapurile amicilor pentru lucruri care nu se găseau nicăieri sau pentru care nu aş fi avut bani. Aşa am ajuns la Point. Iar cel mai important lucru acum e să vă conving pe voi să veniţi la următorul spectacol pentru că ideea că ar putea să fie locuri libere, chiar şi atunci când nu-s neapărat multe, îmi dă anxietate, pentru că mi-aş dori să fie mereu plin.