Arta Prezentului

Cu câteva zile în urmă (noiembrie 2019) am participat la o dezbatere în cadrul secţiunii de Teatru a Forumului Cultural Internaţional din Sankt Petersburg, moderată de Alexander Cepurov, cunoscutul dramaturg al Teatrului Aleksandrinsky.

Redau câteva dintre gândurile pe care le-am enunţat acolo:

În Conferinţa păsărilor, poemul mistic al lui Attar, păsările, pentru a-l găsi pe legendarul Simorgh, trebuie să traverseze şapte văi, toate pline de obstacole. Cea de-a şasea vale poartă numele simbolic de Valea Uimirii (sau a revelaţiei).

Evoc poemul pentru că sunt convins că, prin teatru, când condiţii mai mult sau mai puţin misterioase sunt întrunite, putem avea, pe durata reprezentaţiei, experienţa de a intra în Valea Uimirii.

Student fiind, am pătruns pentru prima oară în ea văzând la Bucureşti revoluţionarul Rege Lear al lui Peter Brook, care dezvăluia lumii că Shakespeare este nu doar "comoara naţională a Angliei", ci a lumii.

Mai târziu, având şansa de a fi membru al grupului internaţional care a prezentat Orghast în ruinele din deşertul de la Persepolis, am trăit o a doua revelaţie, şi anume aceea că teatrul are puterea de a crea poduri între culturi şi rase, de a comunica liber, fără graniţe, printr-un limbaj universal.

Apoi, la New York, la Teatrul La Mama, cu o trupă caracterizată de acelaşi spirit al diversităţii culturale, politice, sexuale, am descoperit în tragedia greacă, fiecare pentru sine şi împreună, o corespondenţă atât cu sursa universală a teatrului, cât şi cu experienţa personală şi a locului de origine. Am fost invitaţi să jucăm în ruinele templului din Baalbeck în Liban la începutul anilor '70, când conflictul israelo-palestinian începea să ia proporţii, şi ne-am confruntat cu o tensiune acută, fiind atenţionaţi că primele grupări teroriste îşi aveau baza în vecinătate. Dar, la finalul tragediei greceşti, când spectatorii au fost invitaţi la un pahar de şampanie împreună cu actorii, am simţit cu toţii că teatrul reuşise să îmblânzească şi să relaxeze spiritele, chiar dacă doar pentru o jumătate de oră.

Acum, după 40 de ani, pregătesc o nouă versiune a Troienelor, pentru a celebra un secol de la naşterea legendarei Ellen Stewart, cea care a înfiinţat şi inspirat La Mama. De data aceasta corul va avea alcătuirea cea mai diversă dintre toate ediţiile acestui spectacol longeviv şi încă extrem de vital. Pe lângă nucleul newyorkez, vor participa grupuri venite din Cambodgia, Bosnia şi Guatemala, ţări în care au avut loc tragedii recent, în care emigraţia, exilul şi opresiunea rezonează puternic.

O piesă ca Troienele, veche de peste două mii de ani, se schimbă în mod natural în relaţie cu contextul prezent, astfel că noua reluare a spectacolului va fi diferită de cele din trecut.

La fel s-a întâmplat cu Omul cel bun din Seciuan, piesa lui Brecht, pe care am montat-o în studenţie la Piatra Neamţ, tocmai când tancurile sovietice intrau în Praga şi Jan Pallach îşi sacrifica eroic viaţa, dându-şi foc în văzul tuturor. Spectacolul nostru era dedicat acestui gest disperat de rezistenţă. Dar la New York, ani mai târziu, am tratat aceeaşi piesă în stilul unui musical american, aparent lejer şi stilizat, păstrând totuşi intactă amara ironie brechtiană şi imaginea finală a lui Shen Te străpunsă de beţe de bambus, încercând cu disperare să supravieţuiască.

Cu timpul, fiind invitat să lucrez pe diverse continente, am început să percep diferenţele în jocul actorilor şi în gustul publicului. Cu riscul de a părea schematic, aş spune că actorul american e de obicei un actor fizic, entuziast şi gata să rişte, să încerce orice, iar publicul reacţionează la fel de entuziast, spontan şi inocent. Dacă actorii din Europa de Est se exprimă în special prin emoţie, francezii sau germanii, dimpotrivă, sunt mai analitici, mai intelectuali, înclinaţi să discute, pentru a înţelege mental înainte să acţioneze. Japonezii şi coreenii nu pun mai niciodată întrebări, căci din fragedă copilărie sunt educaţi să înveţe din proprie experienţă. Când am făcut la Tokyo Livada de vişini - pe care iniţial o montasem la Lincoln Center în New York, cu un grup de actori reputaţi, printre care Meryl Streep, şi care jucau din plin comedia dorită de Cehov, spre deliciul publicului american - japonezii nu au schiţat niciun zâmbet. Tăcerea lor suna a fiasco şi totuşi la final au ovaţionat, evident mişcaţi.

E interesant de remarcat cum o autoare ca Sarah Kane, jucată la New York de studenţii mei de la Actorie la Columbia University, a fost apreciată de un public tânăr nu doar pentru situaţiile limită ale pieselor ei, dar şi pentru umorul inteligent, dureros şi lucid, pe care îl strecoară subtil, pe când la Cluj, la Purificare, spectatorii erau atât de şocaţi încât ironia nu era percepută.

Neguţătorul din Veneţia, la Boston, l-am conceput inspirat de Evreul din Malta al lui Marlowe, contemporanul lui Shakespeare. Am încercat să-mi imaginez cum a fost jucată piesa în epoca elizabetană, cu un Shylock purtând perucă roşie şi nas exagerat acvilin. Acest clişeu era expus deliberat în spectacolul nostru, iar actorul (fiind el însuşi evreu) ştia cum să se distanţeze şi să-şi asume alegerea, iar spectatorii primeau propunerea cu un zâmbet când vesel, când amar, care se transforma în rânjet de groază.

Invitat mai târziu la Paris să montez aceeaşi piesă, am găsit o situaţie cu totul diferită la Comedia Franceză. Actorii aveau întrebări despre ce trebuie comunicat unui public azi, având vie memoria Holocaustului, într-un climat în care antisemitismul continua să fie un subiect delicat şi controversat. Spectacolul a devenit mai realist, mai sever şi grav, iar reacţiile au fost diferite în funcţie de adeziunile şi opiniile personale.

Foarte recent (10-11 noiembrie 2019) Carousel de la Bulandra a fost jucat aici la Petersburg, în cadrul Festivalului Olimpic al Teatrului. Şi în acest caz, nu doar spaţiul a fost diferit faţă de Bucureşti, dar şi scene şi relaţii, ba chiar după prima reprezentaţie am adăugat pentru cea de-a doua câteva elemente noi care au ajutat la claritatea comunicării cu un public din ce în ce mai receptiv.

Aceste câteva exemple simple din experienţa mea confirma că teatrul este Arta Prezentului. Un mit, o piesă clasică sau una contemporană ne tulbură în mod misterios, din motive care nu pot fi explicate logic. Important este că ceva în adânc e atins şi brusc o energie explozivă iese la lumină. E viaţa însăşi, cea necunoscută, care transpare.

Continui să cred şi azi că în teatru putem visa că orice e posibil, că măcar pe scenă avem şansa de a fi liberi şi, cel mai important: orice formă de cenzură e dezgustătoare.

Am decis acum 50 de ani să ajung la New York pentru a-mi găsi drumul, liber de cenzura comunistă, ca să descopăr acum că cenzura în cultură a trecut oceanul şi s-a reinventat în America sub o formă subtilă numită corectitudine politică; prin numeroşii săi propagandişti autoinventaţi ca apărători vajnici ai noilor dogme - de fapt la fel de nocivi pentru libertatea artistică precum erau altădată activiştii proletcultişti - ea dictează ce să spui sau să nu spui, ce e corect politic să faci şi ce e interzis, iar dacă nu accepţi această formă de cenzură eşti expus, judecat, anulat. Cunosc artişti care se simt intimidaţi să continue să rişte şi să aibă curaj să exprime liber ce simt. Tăvălugul pus în mişcare de noii propagandişti, în numele unor reparaţii care sunt într-adevăr necesare, nu serveşte cauza, pentru că în acelaşi timp provoacă o adversitate crescândă. Da, e evident, există imense nedreptăţi în societate, în raporturile dintre sexe, dintre rase, etnii, etc. - dar e nevoie de inteligenţă şi sensibilitate pentru a le confrunta, nu de intransigenţă oarbă şi fanatism dogmatic.

Teatrul e un instrument extraordinar pentru a vedea realitatea, cu condiţia să fie liber.

Încheind dezbaterea, Cepurov a reiterat că Shakespeare ne pune în faţă oglinda, iar Cehov, fără menajamente, prin Sonia ne aminteşte că vom muri, dar până atunci nu avem încotro, trebuie să trăim şi să suferim, încercând să înţelegem de ce."

... între timp Valea Uimirii ne aşteaptă...