Teama mea era legată de avertismentul lui Peter Brook din Spaţiul gol, potrivit căruia orice spectacol îşi pierde din rezonanţă dacă e jucat mai mult de 5 ani. Troienele au avut premiera în 1974. În 2019 s-au împlinit 45 de ani de la premieră, deci aveam motiv să mă întreb dacă spectacolul va mai avea aceeaşi forţă să comunice ceva viu într-o lume mult schimbată, în special într-un oraş, precum New Yorkul, care se reinventează neîncetat. Evident era un risc să (re)fac un spectacol muzeistic, desigur respectabil, dar plicticos şi de fapt inutil.
Am început să fiu încurajat de perspectiva cu totul nouă şi minunată de a include în cor artişti veniţi de departe, care lucraseră în ţările lor fragmente din spectacol cu actorii veterani din trupa originară. Noii invitaţi din Kosovo, Cambodgia şi Guatemala aduceau la New York ecourile unei alte realităţi dureroase, plină de experienţe tragice, ce din nefericire aveau o corespondenţă imediată cu tema piesei lui Euripide.
Când, după o agonie lungă, neştiind dacă vor primi vizele, am aflat că au aterizat totuşi la aeroportul Kennedy, am fost cu toţii mişcaţi până la lacrimi. Nu au mai contat nici îndoielile mele dacă forma spectacolului va părea învechită, aceşti oameni erau mărturia însăşi a prezenţei vii a tragediei antice trăită acum, în imediat. Actorii americani au primit spontan o lecţie atât de necesară: pericolul iminent al oricărui actor de a pretinde şi a juca fals s-a topit brusc în contact cu prezenţa remarcabilă a acestor artişti modeşti, simpli, dar adevăraţi (chiar dacă unii amatori), degajând cu toţii o forţă nobilă, demnă, curajoasă.
În repetiţii simţeam uneori că parcă regizam o procesiune biblică despre Arca lui Noe, cu atâtea limbi care se încrucişau, cu fragmentele de text în greacă, latină, navajo, nahuati, cu un amestec de stiluri muzicale şi de tempo-uri contradictorii, ce constituie baza vocabularului Troienelor în versiunea noastră.
Interesul pentru the remake a crescut rapid, biletele odată epuizate ne-au dat încrederea de care aveam nevoie, dar şi un sens al datoriei să comunicăm ceva viu, nou, neaşteptat. Mă întrebăm totuşi cum se va putea re-crea acea complicitate între actori şi spectatori pe care am obţinut-o cu greu de fiecare dată când am jucat acest spectacol?!
*
Un schimb de impresii şi păreri cu publicul a avut loc imediat după o recentă reprezentaţie, unde am putut constata cât de diverse sunt opiniile. Dar în acelaşi timp era evident că toţi au fost atinşi.
La New York, în special în East Village, găseşti în teatre amestecul cel mai eteroclit, de la specialişti, intelectuali erudiţi şi distanţi, la tinerii cei mai inocenţi şi nepregătiţi cultural, un public pestriţ şi amestecat, asemănător (când e alert) cu cel elizabethan din timpul lui Shakespeare.
Au rămas la discuţiile de după spectacol foarte mulţi spectatori din diferite generaţii: unii vârstnici, fideli Trilogiei încă de la premiera din 1974, alţii care văzuseră filmări parţiale ale unor versiuni anterioare sau citiseră diverse materiale de referinţă, dar erau şi din cei care nu ştiau mai nimic, nici cine e autorul, nici subiectul piesei, însă fuseseră curioşi să descopere şi să intre în aventură.
Cuvântul război a fost des menţionat în discuţii, înţeles însă în diverse feluri. De exemplu cei care văzuseră Troienele în anii '70 fuseseră marcaţi de evenimentele tragice din Vietnam, şi încă interpretau spectacolul ca pe un protest împotriva războiului. Tânăra generaţie dimpotrivă, nu găsea nici o corespondenţă cu războiul, în afară de cel al sexelor. Pentru ei mişcarea #metoo, hărţuirea sexuală şi umilirea femeilor erau subiectele revelatoare ale discuţiei în jurul spectacolului... Un faimos actor de televiziune a declarat că a trăit în timpul reprezentaţiei un sentiment de ritual adânc religios, că nu simţea deloc că era la teatru, ci i se părea că se află într-un templu. În contrast câţiva artişti activişti militanţi îndemnau energic la o provocare imediată, să ieşim cu Troienele pe stradă, să jucăm fragmente din spectacol în noapte, oprind traficul!
Iată cum o piesă veche comunica peste timp, atingând în toţi în mod misterios o coardă sensibilă, secretă.
Pentru că mai presus de orice raţionament logic, piesa lui Euripide provoacă înăuntrul fiecăruia o întrebare intimă despre războiul cu sine, nevoia de a se vedea. În ce mă priveşte această nouă montare mă ajută să reflectez la războiul meu personal şi să accept că lupta e în primul rând cu duşmanul dinăuntru. Întâi trebuie să fac pace cu mine şi abia atunci încep să pot să fiu de folos comunităţii şi unei cauze, după ce înăuntrul meu găsesc o anumită acceptare liniştită.
În piesă o civilizaţie a fost distrusă, femeile troiene au pierdut tot, la final însă soldaţii greci sunt nevoiţi să le recunoască autoritatea şi superioritatea. Le-au ucis bărbaţii şi copiii, le-au furat tot ce posedau, le pot ucide şi pe ele, dar ne le pot lua calitatea cea mai de preţ: spiritul. În acel moment de recunoaştere a forţei spirituale pe care o deţin femeile, spectacolul îşi schimbă direcţia: e începutul unei noi posibilităţi, al unui nou drum. Vapoarele le conduc pe Troiene spre Grecia, ele îi vor educa pe greci să-şi depăşească starea de barbarie şi violenţă primitivă, să clădească împreună o nouă civilizaţie, o nouă Troia.
În momentul actual, mai mult ca oricând, cu tot ce se întâmplă în lume, în special în America, piesa e percepută ca o adevărată odă adusă femeilor. Şi pentru că am lucrat în inima Manhattan-ului, unde se nasc constant noi şi noi curente, mişcări şi revoluţii, atât politice, sociale, cât şi sexuale, ce cresc şi se răspândesc cu viteză peste tot, nu eram sigur că nu se vor ridica voci care să întrebe de ce să fie Troienele regizată de un bărbat şi nu de o femeie. Din fericire, în 1974, când am creat spectacolul împreună cu compozitoarea Liz Swados, libertatea de creaţie era totală şi colaborarea între bărbaţii şi femeile din trupa de la La Mama era armonioasă, fără nicio impunere dogmatică din afară.
Discutând după un spectacol nu vom cădea de acord asupra unei soluţii la marile probleme ale omenirii, asta e clar. Există în orice fenomen trei forţe: afirmaţie, negaţie şi reconciliere. Unii afirmă, alţii neagă, şi cât timp rămânem cu înverşunare concentraţi pe opiniile noastre, nu vom ajunge să ne înţelegem. Dar să plecăm din teatru cu un sentiment diferit, asta e cel mai important. Imaginea finală a vaporului ce avansează în noapte aminteşte de migranţii lumii de azi şi ne face să ne simţim şi noi cumva pierduţi şi nesiguri, fără un orizont clar. Faptul că ne aflăm împreună pe acelaşi vapor ne deschide însă o perspectivă nouă de acceptare şi înţelegere. Forţa a treia: reconcilierea. Troienele au reuşit şi în 2019 s-o facă să coboare în cei din East Village, New York, NY.
Notă: spectacolul Troienele se poate vedea în transmisiune directă online în noaptea de 13 spre 14 decembrie 2019, de la ora 2,30, AICI. Durata spectacolului e de 75 de minute. (pentru a primi un link privat de vizionare a acestui spectacol ulterior transmisiunii directe, scrieţi un e-mail la [email protected])