La început de an

Ianuarie...
Înăuntru - în afară...

În prag de sărbători, când unul dintre fiii mei m-a întrebat ce cadou mi-aş dori de Crăciun, am spus spontan: "Timp!" Am fost amândoi surprinşi, el mai plăcut decât mine, pentru că, drept urmare, a pus sub pom o felicitare frumoasă pe care a scris: "Ai tot timpul de care ai nevoie. Just relax!". Mi-am meritat cadoul! Am zâmbit, deşi neconvins. Totuşi, dacă aş avea mai mult timp...

Când eram copil, zilele erau nesfârşit de lungi. Acum, anii se scurg pe nesimţite. Din nou ianuarie?! Parcă ieri a fost tot ianuarie - cu unul, doi, trei... n ani în urmă! Pendula se mişcă între ei: unul a trecut şi a devenit brusc istorie, celălalt, misterios, necunoscut, începe. Pendula se leagănă mereu leneş, aparent indiferentă, dar ascunde un duşman ager şi periculos. Duşmanul numărul unu al tuturor e Timpul!

********
Citesc undeva: "Timpul, ca un râu vertiginos, îşi ia cu el copiii."... da, îl ştiu, e zeul Chronos din mitologia greacă, care îşi devorează proprii copii.

În mitologia hindusă, şi acolo există o puternică şi cruda zeiţă, Kali, al cărui nume înseamnă şi Timp. Mitologiile se oglindesc.

Ziarele comemorează acel tsunami cumplit, întâmplat într-o zi de Crăciun. Au trecut 15 ani de atunci?! Parcă a fost ieri... Chronos-Kali subjugă tot. Dictatori mai duri, perverşi şi periculoşi decât oricare dictator pământean.

Janus era în Roma antică zeul sau spiritul începuturilor, al porţilor, al tranziţiilor, al timpului, al pragurilor... dar şi al sfârşiturilor. Numele primei luni a anului ar fi fost ales în onoarea lui, după unii. Janus e reprezentat statuar ca având două capete lipite între ele, astfel încât cu unul priveşte spre trecut, cu celălalt spre viitor. Cred că, în acelaşi timp, o privire e spre înăuntru, cealaltă spre în afară, mesajul fiind că avem nevoie de ambele direcţii. Doar aşa se pot unifica cele două aspecte opuse. Expresia calmă, senină, de echilibru perfect a lui Janus e, pentru mine, o confirmare.

Cei mai mulţi dintre noi avem obiceiul să privim prea mult spre în afară. Eu unul tot asta fac, deşi ştiu că greşesc. Alţii tind să privească, greşind şi ei, prea mult spre înăuntru. Ca în orice, ar trebui să căutăm echilibrul unificator al contrariilor.

Idealul suprem, personal, spiritual sau artistic e unitatea.

**********
Cu gândul la ideea de unitate, mă întreb uneori, privind în urmă, dacă am căutat suficient de mult în toate direcţiile, atât în viaţă, cât şi în profesie. Am explorat oare stiluri destul de diverse de teatru, de operă, în ţări şi culturi diferite? Dar oare aceste direcţii, deseori opuse, au ajuns să se îmbine într-o unitate coerentă sau, dimpotrivă, au provocat mai mult confuzie decât claritate?

În ce mă priveşte, mărturisesc că nu cred că am fost destul de aventuros - cel puţin nu în măsura în care aş fi dorit să fiu. Privind înapoi, văd cât de puţin am încercat, nu cât de mult.

Într-un interviu la sfârşitul vieţii Orson Welles declara că singurul aspect care încă îl entuziasmează în teatru sau film e posibilitatea de a experimenta. Cuvintele lui îmi dau curaj.

Sigur nu am încetat să doresc să caut. Cu toţii avem capacităţi pe care încă nu le-am descoperit şi cărora ar trebui, căutând, să le dăm şansa de a ieşi la iveală.

*********
Tot cu gândul la ideea de unitate, am fost inspirat să privesc spre înăuntru, recitind din scrieri ale filozofului indian, guru, yogi Sri Aurobindo, din care parafrazez aici sau citez, traducând liber.

Când ne descurajăm uşor, el ne îndeamnă să vedem cât suntem de nerăbdători, de obsedaţi să ajungem la rezultat şi, nevăzând rapid semne imediate că avansăm, pierdem foarte uşor încrederea.

Întrebat ce e de făcut, el răspunde: "Să nu te descurajezi!" Simplu! Chiar simplu?!

Deşi ştiu din experienţă că descurajarea nu aduce nimic bun, totuşi cad repetat în capcana ei. Dacă aş putea urma sfaturile lui Aurobindo, ar trebui să privesc îndelung înăuntru, cu răbdare, cu insistenţă, cu perseverenţă şi încredere. Uit mereu că nerăbdarea e o greşeală, deşi văd iar şi iar că nerăbdarea asta îmi creează doar piedici.

Uit că o încredere liniştită şi constantă e cea mai bună fundaţie. Ceea ce poate părea o lungă perioadă de stagnare poate fi de fapt una de pregătire pentru un salt înainte. De câte ori nu ni se pare că nimic bun nu apare, că, în ciuda eforturilor, nu producem nimic? Şi apoi, dintr-o dată are loc o schimbare evidentă. Invizibil, chiar fără să ne dăm seama, ceva care se forma, creştea delicat, se acumula latent până să-şi poată face apariţia... ca prin minune, apare.

În teatru acesta este un fenomen care se repetă mereu. E dureros şi, ca şi în viaţă, mulţi încercăm să ne sustragem suferinţei. Dar ea e imposibil de evitat. Atunci când, în fine, are loc saltul, nu poţi să nu recunoşti că suferinţa fusese absolut necesară, i-ne-vi-ta-bi-lă.

De mare ajutor este dacă reuşim să facem efortul cu dragoste pentru efortul însuşi, nu din ambiţie pentru rezultat. Aurobindo ne invită să privim cu sinceritate şi modestie în noi înşine şi să recunoaştem că rezultatul nu ne aparţine niciodată. Tot ce fac e pentru bucuria efortului, nu obsedat de rezultatul pe care vreau să-l obţin. Atitudinea justă, după el, este să facem efortul dezinteresat, "ca un dar pe care îl oferim conştiinţei divine din noi şi conştiinţei divine din univers. Dacă va avea sau nu un rezultat e fără importanţă. Veţi progresa când va veni timpul să progresaţi, nu atunci când vreţi voi".

Gândurile lui Aurobindo sunt pentru mine extrem de valabile în viaţă, ca şi în (deşi detest expresia asta pompoasă) procesul artistic de creaţie.

*********
Insatisfacţia de sine, spre deosebire de dezamăgire, surprinzător poate fi însă extrem de pozitivă.

Dacă văd că nu corespund nivelului aşteptat, în momentul în care îmi recunosc neadecvarea, are loc în mine o relaxare, o deschidere, nu o închidere.

Dar la bază rămâne atitudinea justă.

"Şi o stare interioară de egalitate şi calm, care să nu depindă de circumstanţe exterioare. Numai aşa putem privi dinăuntru spre afară, în loc să trăim la suprafaţa minţii, care e mereu prada şocurilor şi loviturilor vieţii. Numai din acea stare interioară putem fi mai puternici în faţa vieţii şi a forţelor ei perturbatoare."

*********
În acelaşi timp, Sri Aurobindo ne aminteşte şi că: "Nu e nimic spiritual greşit în a fi bucuros, vesel. Dimpotrivă, este o stare justă, naturală. Există o cale însorită şi alta ploioasă, întunecată. Dintre cele două, una este mai bună".

Citatul mă duce cu gândul la momente adevărate de bucurie din viaţă şi, desigur, la bucuria pe care o trăim în teatru. Acolo, pe durata spectacolului, timpul dispare... sau (mai corect spus) ar trebui să dispară.

Când viaţa şi teatrul sunt vii, există numai PREZENT.