Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu uşa deschisă...


ianuarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Reflectând la trecut, realizez că atunci când eram tânăr aveam mult mai multă libertate de a risca decât acum. Împreună cu colegii mei actorii, fie pe băncile şcolii, la Piatra Neamţ sau la La Mama în New York, improvizam zeci de versiuni ale unei scene, ne plăceau toate sau niciuna, le refăceam a doua zi, când repetam iar până la ora două noaptea, în căutarea imposibilului. Ţineam la titlul pe care singur mi-l atribuisem, de iconoclast extremist, şi eram convins că vom schimba lumea prin teatru. Aveam de partea mea curajul vârstei şi mă angajam cu o inconştienţă sublimă să înfrunt cot la cot cu actorii întrebările cele mai dificile, cum ar fi "dacă viaţa e, precum pare, bizară şi anormală, teatrul trebuie să fie şi el bizar şi anormal sau, dimpotrivă, să ajute la însănătoşire?"

Căutarea m-a dus apoi în teritorii foarte diverse, dar răspunsul definitiv nu l-am găsit încă nicăieri. E mai bine aşa, cum o vorba înţeleaptă spune: cât timp rămâi cu întrebările, apar impulsuri noi, dar dacă vrei doar răspunsuri, adormi iute şi impulsurile mor.

***********
Când am început să lucrez în teatrele mari, pe Broadway şi în special în operă, am fost confruntat cu un context cu totul nou. Atmosfera cu care eram obişnuit s-a schimbat radical, începând cu regulile stricte ale sindicatelor, care interzic ca repetiţia să depăşească fie şi cu un minut ora prevăzută în program. Publicul de operă e foarte diferit de cel al teatrului de avangardă din downtown Manhattan sau de pretutindeni. Opera e o artă foarte scumpă, de elită. În general, la spectacole vin tineri puţini şi mulţi bătrâni sau aproape-bătrâni cu bani, adică "specialiştii" - les connaisseurs. Eram intimidat de această "castă superioară" şi de ideea că toată lumea le face pe plac producătorilor, care au mereu ultimul cuvânt. "Ai grijă să nu provoci, să nu faci ceva dezagreabil, care să-i supere!" sau "Evită pe cât poţi controversa!" M-am văzut brusc forţat să mă adaptez unor rigori rigide, încercând să mă autoiluzionez că libertatea de creaţie nu suferea. Curând însă am devenit conştient că mă angajam pe o pistă total nepotrivită mie, că eram pe cale să mă las constrâns de contracte greoaie prin care mă angajam să ofer un produs "drăguţ şi corect" - cuvinte sinonime în artă cu mediocritatea.

M-am gândit atunci la începuturi, la ce însemna să fiu într-o relaţie vie cu cei interesaţi de natura profundă a teatrului şi de posibilităţile lui de a comunica. Spectatorii pasionaţi şi fideli ai avangardei din East Village ieşeau după spectacolele noastre, "ale tinerilor", animaţi de emoţii puternice - unii revoltaţi, alţii extaziaţi, cu toţii dornici să discute şi cu care discutam la bar ore lungi în noapte. "Nu sunt deloc de acord" versus "Am ieşit din teatru plutind de bucurie"; taberele rămâneau sau nu pe poziţie, n-avea importanţă, dar niciunul nu ne reproşa că nu a văzut ceva "drăguţ şi corect", asta e sigur.

Mi-am dat seama că nu aveam de ales decât să fiu eu însumi, indiferent unde aş fi lucrat. Să fi autentic presupune să-ţi asumi riscul de a fi diferit, să ai curajul să creezi liber, sub unica dictatură a imaginaţiei proprii, nu a producătorilor. Am înţeles curând că nu sunt făcut pentru o carieră durabilă pe Broadway, tocmai din acest motiv, şi nu regret ca mi-am sacrificat singur şansa de e deveni bogat. În schimb am descoperit că să fi controversat ca artist e un lucru nesperat de bun. Să provoci întrebări, să te ţii pe tine şi pe alţii treaz, e mult mai folositor decât o aprobare unanimă pasivă şi adormitoare.

Nimic pe lume nu e interpretabil într-un singur fel, orice artist are dreptul să se apropie aşa cum simte, să încerce să se împrietenească direct cu Mozart sau Shakespeare, nimeni nu are soluţia definitivă, nimeni nu câştigă. Condiţia e să trezim în noi şi în mulţi alţii acel foc sacru.

Am lucrat şi continui să lucrez pentru categorii şi tipologii diferite de public. Când fac spectacole într-un teatru mare de repertoriu, din dorinţa să reziste pe afiş mai mulţi ani, mă adresez în parte şi unui public larg, pestriţ, nu întotdeauna sofisticat. Toate spectacolele pe care le-am montat la Bucureşti intră în această categorie. Mă rog, aproape toate.

Azi, când trăim într-o lume a violenţei exacerbate, în care războaiele se multiplică, migraţiile decurg în consecinţă, în care copiii sunt închişi în cuşti la graniţa dintre S.U.A. şi Mexic, unde atâta nedreptate şi lipsă de căldură umană invadează planeta, în timp ce ea însăşi chiar arde sub ochii noştri, simt că pe scenă avem şansa să creăm o atmosferă unde compasiunea, curajul, generozitatea şi dragostea îşi pot găsi locul.

Un singur aspect trebuie evitat: pasivitatea aceea mult prea corectă şi mult prea drăguţă. Ea e ucigătoare.

*************
Acum e un timp de reflecţie pentru mine, un prilej să-mi pun ordine în gânduri. Ceva s-a consumat: un lanţ de experienţe complexe şi controversate fac parte din trecut, au devenit istorie. Dar până în prezent nu am simţit nicio diminuare a energiei în trup sau în creativitate. Admir vitalitatea tinerilor şi sunt gata oricând să lucrez cu ei, când dorinţa vine şi din partea lor. Unii, sigur sunt mulţi, vor. La New York a existat ideea înfiinţării unui teatru al tinerilor absolvenţi de la Columbia University, unde, ca animator principal, doream să cultiv spiritul constant experimental al începuturilor mele. Din lipsă de fonduri, acest proiect a rămas un vis neîmplinit, din păcate.

Evident că teatrul aparţine tinerilor peste tot în lume, chiar dacă, pe drept cuvânt, mulţi se plâng că nu primesc deloc sprijin de la autorităţi. E desigur condamnabil că nu sunt ajutaţi, dar e important să nu se dea bătuţi Le-aş propune "să vă imaginaţi cum arată lumea în care vreţi să trăiţi; încercaţi s-o definiţi. Aveţi şansa s-o testaţi în pod, subsol, pe stradă, în orice loc pe care îl numiţi scenă. Într-o zi lumea voastră va deveni reală".

**************
Warlikowski spune ceva interesant despre tineret: "Fiecare generaţie tânără vrea să ia totul de la început. Dar, dacă ne gândim doar în termeni defăimători la ce a fost înaintea noastră, nu vom fi niciodată împăcaţi cu noi înşine, mesajul nostru nu va fi sincer, teatrul pe care-l facem nu va fi sincer."

Sunt cu totul de acord. De când lumea, noul se opune vechiului şi reuşeşte să se impună. E normal, altfel evoluţia nu ar fi posibilă. Însă, ca într-un meci de box, cel care câştigă trebuie să-şi îmbrăţişeze la final adversarul. E o datorie sacră care exprimă respect şi consideraţie atât pentru celălalt cât şi pentru ideea de luptă. Scena e într-un fel un ring de box. Şi cred că e important în profesiunea noastră să-i respectăm pe cei cu care suntem în dezacord. Fricţiunea în artă e binevenită, chiar sănătoasă. Trebuie să apreciem deschis şi pozitiv dezacordul viu dintre noi, nu să-l expunem frustraţi pe la colţuri sau prin culise.

*****************
Un vechi prieten, Peter Sellars, celebrul regizor avangardist american, încurajează, ca un entuziast vizionar ce e, tineretul:
"A sosit timpul pentru o schimbare majoră în artă; a sosit timpul ca o nouă generaţie să preia controlul, cu decizii ce implică priorităţi noi, o energie nouă şi o determinare radicală de a merge înainte, de a crea un nou gesamtkunstwerk în care drama, poezia, mitologia, muzica, dansul explodează şi se redefinesc într-o formă neimaginată până acum. Viitorul e acum, în prezent şi singurul fel de a-l aborda e să ne confruntăm cu ce trăim în acest moment."

Mesajul lui generos m-a trimis la un dialog din piesa lui Ibsen, Constructorul Solness:
"Solness: E ciudat, am început să fiu foarte deranjat de oamenii tineri.
Hilde: Ce spui? De oamenii tineri?!
Solness: Da, m-au deranjat atât de tare încât am închis uşile şi m-am ferecat înăuntru. Pentru că mi-e teamă că vor veni aici. Vor bate la uşă, apoi vor intra cu forţa.
Hilde: Poate ar fi bine să deschizi uşa.
Solness: Să deschid uşa?!
Hilde: Da, ca să poată intra cu calm înăuntru. Ar putea fi un lucru bun pentru tine.
Solness: Chiar să deschid uşa?!!"


Da, Maestre Solness, Hilde are dreptate!

La fel cred şi eu. Cu uşa larg deschisă, vreau să continui să lucrez. Deşi cu siguranţă unii ar dori să mă opresc "la vârsta mea"... prefer să-l ascult pe marele Ingmar Bergman, care spunea că din teatru va fi scos doar atunci când nu mai e în viaţă.



 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Şerban


Alte articole

 A fi sau a nu fi WOW...., Andrei Şerban
 Spionii lui Dumnezeu, Andrei Şerban
 La început de an, Andrei Şerban
 Note răzleţe (în jurul Sărbătorilor), Andrei Şerban
 Troienele la New York la 45 de ani de la premieră, Andrei Şerban
 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer