Doar că unitatea este mai degrabă un vis decît realitate. O euforie trecătoare, din care tinerii ies imediat ce părăsesc gloriosul bulevard Champs-Élysées şi se întorc în cenuşiul lipsit de perspective al suburbiilor.
Lumea aceasta îi este binecunoscută lui Ladj Ly. Crescut exact în Montfermeil (acelaşi loc unde şi-a plasat şi Victor Hugo romanul), regizorul s-a format ca cineast în spiritul de protest reprezentat de La Haine, celebrul film din 1995 al lui Mathieu Kassovitz, care l-a inspirat să devină regizor. Les Misérables reia subiectul conflictului social latent al minorităţilor slab integrate, precum şi abordarea echilibrată ce refuză discursul moralizator facil, convins că arta cinematografică are puterea de a arată adevăruri incomode pe care establishmentul social şi cultural le vrea ascunse.
Inteligent, perspectiva aleasă este cea a unui străin. Stephane Ruiz (Damien Bonnard), poliţist proaspăt transferat la Brigada Anti-criminală din Montfermeil, este iniţiat (împreună cu audienţa) în dedesubturile tensionate ale cartierului şi ale celor însărcinaţi să o protejeze. Întîlnim o şatră de ţigani circari, o grupare de traficanţi de droguri (aflaţi în dubioase relaţii simbiotice cu poliţia), un auto-intitulat "primar", în fapt, un interlop local ce ia taxe de protecţie şi încearcă să-şi impună monopolul în zonă după norme mafiote. Tabloul nu ar fi complet fără prezenţa lui Salah, un fost infractor, actualmente un imam charismatic şi influent.
De cealaltă parte, Chris, şeful echipei (interpretat de co-scenaristul Alexis Manenti) etalează un comportament rasist şi dominator accentuat. Încearcă permanent să-i înjosească pe cei din jur. De la colegi din alte structuri, cu care joacă un fel de concurs de înjurături rutinier, pînă la noul venit. Nu doar că exploatează dezavantajul lui Stéphane ca novice, dar îi mai şi agaţă de gît porecla jignitoare de "unsurosul". Pe care, cu maliţiozitate şi lipsă de colegialitate, o va repeta insistent.
Gwada (Djibril Zonga), al treilea membru al patrulei, ar fi putut juca un rol providenţial. De aceeaşi origine cu locuitorii cartierului, vorbind aceeaşi limbă, pare predestinat să fie un intermediar, un făcător de pace, un negociator inspirat între cele două lumi atît de diferite: cea a statului şi cea a suburbiilor. Din păcate, Gwada nu este altceva decît o coadă de topor. El manifestă puţină empatie pentru soarta celor ca el, deşi toată formarea sa îi cere exact contrariul. Apare ca un carierist, preocupat exclusiv de protejarea carierei sale şi deloc de soarta celor pe care ar trebui să îi protejeze. A celor care îi seamănă atît fizic, cît şi cultural. Declară, emfatic, că doreşte încrederea comunităţii, dar în fapt abuzează de funcţia şi puterea sa. Şi Gwada urmează motto-ul arogant al lui Chris: "Poliţia nu greşeşte niciodată, iar poliţiştii nu-şi cer scuze".
Dramatismul filmului se bazează pe limitarea atentă a informaţiei, limitată strict la perspectiva străinului. Informaţiile de contextualizare sunt zgîrcite şi drămuite, atunci cînd nu sunt de-a dreptul anecdotice. Personajele, deopotrivă victimă şi călăi, nu îşi explică acţiunile, ci doar recită, cu încrîncenare şi automatism, valorile pe care le apără. Avem obsesia amuzantă şi stranie a şefului echipei de intervenţie pentru purceluşi roz de pluş, dar nu avem explicaţia pentru comportamentul său abuziv. Ţiganii de circ îşi apără animalele, traficanţii de droguri îşi apără afacerea în strînsă legătură cu poliţaii, imamul încearcă să opună o alternativă religioasă degringoladei din cartier, dar nu ştim de ce şi pentru ce fac toate acestea. Adolescenţii, la rîndul lor, captivi în plasa invizibilă de dependenţe şi putere din cartier, ajung, să riposteze, la fel de iraţional, la fel de lipsit de finalitate, libertatea precară. Ochelarii de cal la care ne obligă scenariul, utilizată sistematic, face ca, în final, virulenţa conflictelor să ne şocheze. Fiind inexplicabile, ne înspăimîntă!
În limitele regiei austere a lui Ladj Ly, protagoniştii păstrează o interpretare reţinută, chiar şi în momentele dramatice, iar interpreţii secundari îşi joacă propriile roluri. Regizorul nu doreşte să îşi explice prea mult personajele, ci lasă faptele şi conflictele să vorbească de la sine. Similar, coloana sonoră este discretă, întărind fie spaima unei fugi din calea opresorului, fie violenţa fizică, însă fără să explice interiorul personajelor sau să încerce să caracterizeze atmosfera acţiunii. Imaginea, la rîndul ei, alternează între culorile clare şi reci ale zilei (deşi acţiunea se desfăşoară vara) şi momente de reflexie, surprinse în tonuri mai calde. Nu cade nici în reverii empatice, dar nici nu este obsedată de mizerie.
Probabil că filmul a fost sintetizat cel mai bine chiar de Ladj Ly, care se camuflează în propriul film ca personaj secundar. Buzz, un puşti timid şi retras, pasionat de tehnologie (care şi fizic seamănă întrucîtva cu Ladj Ly), spionează cu o dronă nurii vecinelor sale. Însă, acelaşi device ajunge să filmeze evenimente cruciale, pe care poliţia va face orice să le facă uitate. Astfel, în perversitatea personajului este concentrată o întreagă concepţie asupra cinematografiei: iniţial, o privire indiscretă care descoperă frumuseţea sexului opus, dar care poate deveni o bombă politică incontrolabilă.