Joe Pesci în The Irishman
Cred că am fost oarecum incomodat de procesul de "de-ageing" folosit în film şi n-a ajuns la mine, în integralitatea ei, performanţa interpretării lui Joe Pesci. În aceeaşi măsură, timpul structurează amintirile în aşa fel încât, în cazul lui Pesci, poţi avea lesne impresia faptului că joacă pretty much the same thing. Omul şi-a făcut o carieră gigantică din jucat mafioţi mucaliţi. Ce-i drept, face asta la un nivel de cred că aş avea reflexul să-i spun "sărut-mâna" dacă l-aş întâlni. Din respect, dar şi din nişte frică.
Tom Hanks în A Beautiful Day in the Neighborhood
E a şasea nominalizare şi vine la distanţă de 19 ani de precedenta (Cast Away, 2001). E parte a unuia dintre cele mai exclusiviste cluburi, unde e însoţit doar de Spencer Tracy, clubul actorilor care au câştigat Oscaruri consecutive pentru Actor în rol principal (Philadelphia în 1993 şi Forrest Gump în 1994). E unul dintre cei mai iubiţi actori din lume şi fără îndoială unul dintre cei mai buni. Ne aminteşte de asta cu asupra de măsură în filmul de faţă, cu un rol de o sensibilitate frisonantă.
Anthony Hopkins în The Two Popes
Spectaculozitatea interpretării lui Hopkins capătă contur complet abia în momentul în care vezi interviuri din campania de promovare a filmului şi realizezi că e mult mai prezent şi mai vivace în corp, în gânduri şi în expresie. Altfel, te poţi gândi că în film nu face decât să preia în mare parte funcţionalitatea lui din viaţa de zi cu zi. Au trecut 22 de ani de la ultima lui nominalizare (Amistad în 1998) iar omu' are la 83 de ani o tehnică de nu mai ştii să numeri.
Al Pacino în The Irishman
E "campionul" timpului scurs de la ultima nominalizare. Numai că la el e la plural. Nominalizări. Au trecut 27 de ani de când a fost nominalizat, la aceeaşi ediţie, atât la actor în rol principal (Scent of a Woman, pentru care a şi câştigat singurul lui Oscar) cât şi la actor în rol secundar (Glengarry Glen Ross). N-aş putea spune că am fost marcat de vreo scenă de-a lui din Irishman dar asta vine (şi) în siajul faptului că sunt atâtea alte scene marcante cu el pe care le am deja "înmagazinate" şi-s tare dificil de depăşit.
Brad Pitt în Once Upon a Time In ... Hollywood
Judecând după nominalizaţii de mai sus, poate părea că Brad Pitt a nimerit din greşeală la o adunare a "monştrilor sacri ai Hollywood-ului". Însă prezenţa lui în contextul ăsta mi se pare perfect naturală pentru că el însuşi e pe drumul către statutul de "monstru sacru". Ironia e cu atât mai frumoasă şi mai cuprinzătoare pentru că va şi câştiga premiul categoriei de faţă. Şi era şi cazul să câştige un Oscar pentru interpretare (are unul ca producător, pentru 12 Years a Slave). Din fericire, o face pentru un rol teribil de fermecător iar farmecul asta nu e reprezentat doar de faptul că la Cannes s-a aplaudat la scena în care-şi dă tricoul jos. Omu' joacă, joacă de-i sare cămaşa de pe el. Pun intended.
Cine câştigă: Brad Pitt
Cine mi-aş dori să câştige: Brad Pitt