Pentru mine, filmul ăsta a fost cea mai precisă şi mai filigranată descriere a unei relaţii care se sfârşeşte, cu toate micile detalii absurde şi personale, cu toată neputinţa, şocul şi cu toată ironia şi zonele de gri pe care le conţine un astfel de traseu. Scarlett Johansson şi Adam Driver fac cele mai bune roluri ale carierei lor de până acum şi te poartă cu mare dexteritate prin durerile provocate de imposibilitatea de a comunica. Născut în parte din experienţa propriului divorţ de actriţa Jennifer Jason Leigh, filmul lui Baumbach e foarte personal şi plin empatie pentru ambele părţi.
Gisaengchung / Parasite
E un film care pare să scoreze foarte bine atât printre iubitorii de art-house cinema cât şi în rândurile publicului larg. Partea cu succesul la publicul larg devine o performanţă şi mai mare când pui în ecuaţie că e un film sud-coreean. E un spectacol vizual populat în aceeaşi măsură de entertainment pur, comentarii sociale superb calibrate şi performanţe actoriceşti ţesute cu cele mai fine fire. Altfel spus, mi-a plăcut de-am leşinat. Imposibil de încadrat într-un singur gen şi copt în cuptorul ambiguităţii, Parasite are un momentum foarte bun pentru a-i lua faţa favoritului 1917 şi a fi primul film non-american din istoria premiilor Oscar care câştigă "premiul cel mare".
Ford v Ferrari
N-aş putea spune că îi înţeleg nominalizarea. E un film care aparţine mai degrabă anilor 2000 dar nu are strălucirea pe care o au filmele importante din perioada respectivă. Mi s-a părut plin de hâcuri, presărat de clişee barbare şi chinuit de aspiraţia către "măreţie". E parţial salvat de un Christian Bale extrem de bun, care creează (din nou) un rol de compoziţie de o fineţe uluitoare.
Joker
Filmul ăsta e o mare gură de aer pentru un DC Comics care părea perfect incapabil să livreze un film civilizat. Judecând după valul de reacţii pozitive la adresa filmului nu doar că au luat o gură de aer ci pare că toate filmele nefericite pe care le-au făcut până acum au fost "antrenamentul" pentru Joker şi că vor fi şterse cu buretele. Nu mă înscriu nici pe departe în linia generală a entuziasmului şi cred că e un film a cărui "ardere" va trece relativ repede.
Little Women
Cald dar nu patetic, de epocă dar contemporan în ritm şi expresie, entuziasmant şi dătător de chef de viaţă filmul Gretei Gerwig te face să pui, sau să repui, după caz, ideea de familie, o familie cât mai mare, în centrul universului personal şi o reafirmă pe realizatoare ca o importantă exponentă a noului val de regizori aclamaţi. Sunt greu de numărat toate adaptările, ecranizările şi radio-dramatizările romanului scris de Louisa May Alcott şi merg până la un film mut britanic din 1917, pierdut între timp, aşa că imersia în universul surorilor March poate fi, pentru cei care vor asta, un demers de lungă durată.
1917
Felul în care 1917 te afundă în ororile războiului e greu de digerat şi te menţine într-o tensiune puternică deşi are extrem de puţine elemente imprevizibile. Poţi să intuieşti destul de uşor direcţia în care va curge filmul dar asta nu schimbă cu mai nimic faptul că e captivant, poetic şi meticulos. Iar nivelul tehnic al producţiei, deşi mai degrabă relevant pentru categoria spectatorilor avizaţi, îl transformă într-o "bravadă artistică" care livrează pe toate planurile.
Jojo Rabbit
Jojo Rabbit e superb de îndrăzneţ şi abordează subiecte groaznic de sensibile cu un umor cuceritor şi cu un simt moralizator ţinut foarte bine sub control. E fermecător în subtilitatea cu care-şi tratează subiectul şi îşi depăşeşte cu mult condiţia de satiră. Are un aer de Wes Anderson şi propune lumii artistice un copil-actor şocant de bun. E peste capacitatea mea de înţelegere cum un copil de 10 ani poate să joace cu atât de multă ironie, autoironie, candoare şi sarcasm tăios, toate încapsulate în mijloace actoriceşti extrem de solide.
The Irishman
Poveste epică cu mafioţi, The Irishman e o plimbare nostalgică şi reflectivă prin măiestria lui Martin Scorsese. Te însoţesc în ea doi dintre cei mai mari actori din istoria cinematografiei, Robert de Niro şi Al Pacino, cel de-al doilea fiind la prima colaborare cu Scorsese. L-aş descrie că fiind un film frumos, la care te uiţi cu plăcere şi-n care vezi nişte "monştri sacri" care-ţi arată cu lejeritate şi relaxare "cum se face" (mai puţin momentul când De Niro îl bate pe vânzătorul care i-a supărat fiica şi arată ca un moşuleţ fragil deşi trebuie să arate a mare smardoi), dar overall nu te face să tresari.
Once Upon a Time in ... Hollywood
Are un aer de colaj care mixează viaţa şi arta dar îi lipseşte cumva explozia. E cu actori charming as fuck, cu momente amuzante şi cu fineţuri regizorale dar rămâne cuminţel şi potrivit pentru după-amiezile de duminică. Nu e un eveniment dar, printre altele, elementele de odă a prieteniei şi simţul cinematografic al lui Quentin Tarantino îl fac seducător şi plăcubil.
Cine câştigă: Parasite
Cine mi-aş dori să câştige: Parasite