Dragostea izvorăşte din angajamentul pe care atît Petra Costa, cît şi părinţii săi, l-au avut pentru libertate. Părinţii i-au fost închişi şi torturaţi în timpul dictaturii militare. Ea însăşi a fost botezată după un lider sindical ucis de de regimul dictatorial.
Durerea, la rîndul ei, izvorăşte din şocul faţă de condamnarea fostului preşedinte de Lula şi a demiterii succesoarei acestuia, Dilma Roussef. Pentru Petra Costa, situaţia reprezintă o suferinţă gravă a democraţiei braziliene. Poate chiar o moarte prematură.
Tocmai acest concept abstract, de o vîrstă cu ea, este propus ca personaj principal al filmului. Ca o prezenţă transcendentă în temple ale democraţiei, democraţia pare să fie surprinsă ori prin travlinguri din interiorul palatului prezidenţial, ori prin filmări aeriene ale Parlamentului brazilian.
Dacă democraţia braziliană este un personaj abstract, nu acelaşi lucru se poate spune despre al doilea protagonist: fostul preşedinte Luiz Inacio Lula da Silva. Dacă democraţia are ceva din transcendenţa lui Dumnezeu, Lula este profetul său.
Portretizat în groase tuşe pozitive, Lula este un erou şi un martir. Pornit ca un lider de sindicat care a decis să intre în politică "atunci cînd văzut că în Parlament nu erau decît doi deputaţi din clasa muncitoare", Lula este un cavaler neînfricat ce luptă pentru drepturile celor săraci împotriva bancherilor. Candidează de mai multe ori la preşedinţie, însă reuşeşte doar atunci cînd "face un compromis" (adică atunci cînd nu declară ritos război bancherilor şi recunoaşte că Brazilia are, totuşi, nevoie şi de un sector financiar). Ca preşedinte, introduce reforme care scot milioane din sărăcie şi, în acelaşi timp, propulsează Brazilia între primele economii ale lumii.
În mod clar, Petra Costa doreşte să ne facă să empatizăm cu Lula: nu doar că procesul în urma căruia este condamnat este demontat prin tăieturi de montaj şi prin declaraţii potrivnice directe în voice-over, dar, pentru efecte emoţionale, sunt utilizate şi imagini de la înmormîntarea soţiei sale, survenită în timpul procesului.
Aceste imagini creează un paralogism de tipul post hoc, ergo propter hoc. Cu alte cuvinte, dacă soţia lui Lula a murit în timpul procesului, înseamnă că umilirea resimţită a fost extrem de dureroasă. Iar dacă a fost atît de dureroasă, înseamnă că a fost nedreaptă. Astfel, se induce ideea că justeţea procesului contează mai puţin decît răul personal care i se face lui Lula.
Conform documentarului, nici justiţia braziliană nu pare a fi oarbă şi imparţială. Marcată de trecutul colonial şi de o dictatură dură, iar actualmente influenţată de oligarhia stăpînitoare, justiţia apare drept un instrument politic în mîna clasei dominante. În combinaţie cu mass-media controlată de cîteva familii plutocrate, documentarul lui Petra Costa acreditează ideea că adevărul şi soarta celor mulţi sunt pecetluite.
De altfel, Petra Costa nici măcar nu catadicseşte să ofere şi perspectiva celuilalt. Nu este interesată de audiatur altera pars. Dreapta braziliană este portretizată minimal şi caricatural. Vedem ori istorii şi portrete oficiale ale trecutului colonial şi dictatorial, ori fragmente de înregistrări în care Jair Bolsonaro (succesorul socialiştilor Lula şi Rousseff) îşi declamă principiile politice, tăiate de aşa manieră încît să apară drept fascist. Gestul său politic caracteristic care sugerează o mitralieră imaginară îndreptată împotriva inamicilor, repetat de susţinători, devine, în film, o ameninţare iminentă pentru democraţie.
În pofida acestei puternice tendenţiozităţi în prezentare, Petra Costa depune un efort minuţios pentru a se autodefini. Documentarul său nu încearcă să fie obiectiv, ci îşi asumă, cît mai plenar posibil, subiectivitatea. Chestionează moşteniri de familie mixte - cu bunici şi unchi fondatori de prospere societăţi de construcţii, încearcă să descifreze momente istorice la care însăşi Petra Costa a fost martor ocular, se străduieşte să clarifice - pentru sine, nu neapărat şi pentru ceilalţi - propriile idei şi valori politice.
Aşadar, cu siguranţă că documentarul lui Petra Costa emoţionează. Tonul elegiac şi implicarea personală în nararea şi contextualizarea evenimentelor mişcă spectatorul. Afirm, totuşi, că eşuează ca exerciţiu de comunicare politică. Chiar ca o reflexie personală expusă filmic, filmul dovedeşte aroganţă partinică, un tezism prea militant pentru a convinge. Astfel că, în final, rămîne întrebarea dacă nu cumva tocmai această auto-îndreptăţire a periclitat atît de mult stînga în Brazilia şi pe aiurea decît contra-atacul forţelor reacţionare.