Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Spionii lui Dumnezeu


februarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
(fragment din "scrisoarea adresată unui prieten" ce urmează să apară în revista Secolul 21 în numărul ce îi va fi dedicat lui George Banu)

Dragă Biţă,

Îţi recomand o carte despre bătrâneţe. Se numeşte Old age şi e scrisă de Helen Luke. Sunt câteva eseuri despre texte clasice ce au legătură cu vârsta a treia, scrise cu o graţie infinită, libere de tristeţe, isterie sau sentimentalitate. Autoarea vede vârsta ca făcând parte dintr-un "mister de transformare" şi îşi leagă natural gândurile de imagini din literatură. Exemplele ei sunt, printre altele, două personaje de teatru, favorite ale noastre: Lear şi Prospero. După cum remarcă Thomas Moore în introducere, frumuseţea acestei cărţi constă nu atât în faptul că descrie bătrâneţea într-un fel cu totul nou şi neaşteptat, ci în felul în care arată cum evoluează sufletul în funcţie de schimbările ce au loc în trup, în viaţa obişnuită sau în relaţia cu sinele propriu.

Ce stă la baza lecturii şi ar trebui să ne atingă pe amândoi, mai ales acum, când şi tu şi eu ne aflăm în acest nou interval al vieţii, e atât decizia lui Prospero de a-şi abandona cartea de magie, urmată de ruperea baghetei, cât şi insistenţa cu care Lear încearcă să o convingă pe Cordelia să accepte să meargă la închisoare. Mai mult: să accepte veselă, chiar cu nerăbdare.

Când am montat la Bulandra Lear(a) (versiunea feminină) mi-a luat timp să încep să înţeleg "piesa ascunsă" (aşa cum o numeşte Brook). La început mi-a fost uşor să patinez superficial, absorbit de situaţiile concrete, să consider atitudinea lui Lear drept o fantezie utopico-romantică de bătrân care, desprins de lume, îşi caută liniştea în interiorul puşcăriei, odată împăcat cu sublima, angelica sa fată. Eram prins de clişeele obişnuite de interpretare. Mi-au trebuit multe repetiţii cu actriţele din Lear(a) ca să ajung la sensul ascuns al metaforei: să văd cât de puţin realismul şi concreteţea zidurilor puşcăriei au de-a face cu subiectul adevărat al piesei.

De exemplu acum, citind-o pe Helen Luke, înţeleg mai bine de ce în ultima scenă Cordelia se pregăteşte să înfrunte singură răul; fiind tânără, are instinctul rebeliunii, curajos şi anarhic, iar reacţia ei pare de aceea perfect justificată. Dar, pentru Lear, cel ajuns la bătrâneţe, rebeliunea tinerească, protestul nu mai constituie o soluţie. "No, no, no, no! (de patru ori NU) Come, let's away to prison." E emoţionant cum ne aminteşte cu atâta simplitate autoarea faptul că, atunci când omul îmbătrâneşte, trupul îi slăbeşte, la fel şi puterile, mersul, auzul, văzul, tot ce înseamnă corp fizic se dezintegrează. Ne întrebăm şi noi odată cu Cordelia: pentru un bătrân oare ce mai e posibil?!

Dar nici un om nu îmbătrâneşte "aşa şi aşa". Depinde cum ai trăit, la bătrâneţe viaţa te pune, fără să ştii, pe o linie ascendentă sau descendentă. Te deschizi, devii mai generos, mai tolerant, mai înţelept şi plin de lumină, sau te închizi, eşti plin de suspiciuni, devii fricos, meschin şi înrăit.

Nu şi Lear. "He is growing old". Cuvântul grow înseamnă a creşte şi, mă bucur să constat că am interpretat indicaţia din piesă în spectacolul nostru la fel cum o înţelege şi Helen Luke: Lear "creşte" în bătrâneţe, el posedă acum floarea tinereţii de care vorbeşte Zeami, cea care rămâne vie în copacul uscat de pe scena marelui teatru Nô. Deci, iată-l pe Lear care acum, odată eliberat de ambiţie, vanitate, dorinţă de control şi lăcomie a puterii, poate pronunţa senin, din adâncul fiinţei sale cuvintele "Come, let's away to prison".

Cordelia devine în acest moment copila adevărată a regelui: "We two alone will sing like birds in the cage". Ce bine a descris şi atât de just Harold Goddard (celebrul eseist shakespearian) cum, în timp ce Cordelia în piesă rămâne sută la sută umană, în acelaşi timp ea devine un spirit. După ce regele a renegat-o, cu un refuz brutal şi orb, acum bătrânul puşcăriaş e gata să se pună în genunchi şi să-i ceară iertare. Gestul înseamnă atât binecuvântare cât şi umilinţa celui care recunoaşte că a greşit. Îmi aminteşte de întoarcerea fiului rătăcitor şi expresia de abdicare şi infinită generozitate a bătrânului tată din celebrul tablou al lui Rembrandt. Acum cei doi sunt pregătiţi "To take upon the mystery of things, as if we were God's spies".

Dacă ar fi să aleg din tot ce a scris Shakespeare, expresia "God's spies... / Spionii lui Dumnezeu" ar fi poate cea mai şocantă şi enigmatică. Spioni sunt mulţi în lumea asta. Să fii spion în numele binelui, în numele lui Dumnezeu, oare cine e capabil?

**********
Autoarea crede că Furtuna e o piesă despre transformare... mai bine zis despre o serie de transformări. Un rit de trecere care ne obligă să ne confruntăm cu schimbări de atitudini pe care trebuie să ni le asumăm dacă vrem să ajungem la o înţelegere mai conştientă a finalităţii acestei vieţi. Furtuna e piesa pe care niciodată nu am pus-o în scenă. Mi-a fost frică de ea. Citind-o atât când eram tânăr, cât şi acum, un număr confuz şi aiuritor de înţelesuri se agită în mine la fiecare lectură, mă pierd în faţa acestui vast ocean şi nu mai văd insula. Niciodată nu putem şti "ce a vrut să spună" autorul. Mai ales când e vorba de Shakespeare, mai ales în Furtuna.

Citez din memorie din Luke: "Dar pentru Prospero, un om care se apropie de moarte... oare ce intenţie are el când decide să-l lase liber pe Ariel, să-şi rupă bagheta şi să înece cartea?" Întrebarea se extinde: cum ajunge Prospero să accepte că e timpul să abandoneze puterea? Când era tânăr, era prea plin de ambiţie, aroganţă şi vanitate. A studiat magia ca să poată să-i controleze pe alţii. A avut nevoie de timp, să piardă, să sufere, să simtă singurătatea, şi suferind să se purifice şi să înţeleagă.

Obsesia răzbunării contra celor care l-au uzurpat obligându-l să se exileze, se topeşte treptat în iertare, compasiune şi milă. Prospero decide să îi aducă împreună pe toţi "duşmanii" care au uneltit contra lui. Ei, care se aşteptau la pedeapsă, sunt uimiţi că sunt iertaţi şi eliberaţi. "The rarer action is in virtue than in vengeance" Shakespeare oferă prin Prospero un exemplu de iniţiere, căci ni-l arată animat de o energie de ordin spiritual, un fel de metanoia, de schimbare de stare, ce linişteşte şi anihilează meschinăria, aviditatea şi dorinţa răzbunării.

Cel mai şocant e că Prospero însuşi ne spune că şi noi spectatorii trebuie să-l iertăm. Nevoia de a împărtăşi cu celălalt, până şi cu noi, cei care am asistat la spectacol, denotă o modestie infinită şi o încredere totală în umanitate.

Asta nu înseamnă, cum cred unii, că prin Prospero Shakespeare a dat un semnal publicului că fiind acum el însuşi liber, nu va mai scrie piese. Helen Luke, care a fost o admiratoare a lui Carl Jung, îl citează (încercând să înţeleagă decizia lui Prospero): "Cu cât îmbătrânesc, cu atât mai puţin înţeleg" Îl citează şi pe Lao-tzu: "Totul în jur e clar, doar în mine e ceaţă". După ce a renunţat la tot: putere, dorinţă de manipulare şi control, Prospero, ca şi Lear, realizează la sfârşitul vieţii că de fapt nu ştie nimic şi că a trăit izolat pe insulă şi descoperă încrezător că viaţa e în altă parte. Dar ca să ajungă "în altă parte", mai întâi trebuie să revină printre oameni, simte nevoia să ierte şi să fie iertat.

***********
Shakespeare a murit când avea doar 52 de ani şi se pare că a scris ultima sa piesă, Furtuna, cu cinci ani înainte, la 47!

Şi ca s-o citez o ultimă oară pe autoare, "după ce a mâncat mărul şi după ce a ales să cunoască binele şi răul", poetul a optat să trăiască simplu viaţa de zi cu zi, să o trăiască din plin, cu aceeaşi pasiune şi intensitate cu care a scris fenomenala sa operă.

Şi noi ce avem de ales? Aş vrea să ştiu la ce concluzii ai ajuns tu, dar mă abţin, căci nu cred în concluzii. Cum nu cred nici în răspunsuri. Îţi propun să stăm în faţa întrebării.

PS: "Cucereşti timpul doar acceptându-l", spune T.S. Eliot.



 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Şerban


Alte articole

 A fi sau a nu fi WOW...., Andrei Şerban
 Cu uşa deschisă..., Andrei Şerban
 La început de an, Andrei Şerban
 Note răzleţe (în jurul Sărbătorilor), Andrei Şerban
 Troienele la New York la 45 de ani de la premieră, Andrei Şerban
 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer