Lungul drum de la peliculă la 4K, de la "analogic" la digital, a durat 27 de ani şi 4 luni. Lungul drum de la România anilor '80 (când se întâmplă acţiunea filmului) la România imediat post-revoluţionară (când a fost turnat filmul) la România prezentului continuă.
Dacă ar fi fost scris (scenariul: Lucian Pintilie, după romanul omonim al lui Ion Băieşu) şi realizat azi, pesemne că Balanţa ar fi un avut impact limitat şi un rol minor în istoria cinematografică locală. Pentru că a fost scris şi regizat acum aproape 30 de ani, Balanţa a fost şi rămâne o capodoperă cum puţine există în spaţiul cultural autohton.
Aproape tot ce era semnificativ de spus, din punct de vedere social, politic şi moral, despre România ceauşismului de final e de găsit în Balanţa. Aproape tot ce era semnificativ de aflat despre primii ani de libertate e de găsit în Balanţa. Aproape tot ce urma să fie major în proximele trei decade e de găsit în Balanţa.
Sărăcia extinsă, mizeria atotcuprinzătoare, mica şi marea corupţie atot-dominatoare, tratamentul de ev mediu al copiilor cu dizabilităţi, misoginismul, rasismul, vulgaritatea extremă, xenofobia, impostura girată politic şi ideologic, domnia răului plac al baronului local (fie el primar, preot, director de spital, secretar de partid), servilismul, ipocrizia girată de principii religioase, imoralitatea ridicată la nivel de principiu de viaţă, aservirea politică a mi/poliţiei, batjocorirea justiţiei, imbecilizarea extremă a armatei, ubicuitatea serviciilor secrete, turnătoria, poluarea în forme extreme, cruzimea asupra animalelor, educaţia prestată de un corp profesoral agramat şi imoral, mineriadele (stilizate sub forma unui asalt decerebrat asupra unui tren), cumplitul haos sângeros al revoluţiei (de citit în cadavrele soldaţilor ce decorează, absurd, cumplita intervenţie în forţă a securităţii care încheie luarea de ostatici în stil "Acţiunea Autobuzul"), acestea toate şi multe altele sunt de găsit în Balanţa.
Cum de încap atâtea în 105 minute de film? (Merită spus că ceea ce vedem în format 4k şi ceea ce, în general, e numit astăzi Balanţa e varianta scurtă a filmului lui Pintilie; cea integrală, în care, de pildă, rolul securistului jucat de Marcel Iureş a avut o pondere semnificativ mai mare, a rulat puţin pe ecrane la momentul lansării, dispărând apoi într-un soi de neant). Şi încă n-am spus nici un cuvânt despre uluitoarea poveste de dragoste dintre Nela (Maia Morgenstern) şi Mitică (Răzvan Vasilescu).
Răspunsul e de căutat în furia extremă, amestecată cu o doză de dimensiuni comparabile de ataşament emoţional, care a definit, dintotdeauna şi pentru totdeauna, relaţia dintre Pintilie şi România. Acestea, împreună cu geniul său cinematografic, potenţate de cei 10 ani când fusese interzis pe platourile de filmare pe bază de De ce trag clopotele, Mitică?, au produs explozia pe nume Balanţa. De obicei, mânia îndrăgostitului conduce la tragedie. Pintilie n-a fost însă niciodată tributar vreunui obicei.
Deşi departe de a fi perfect (impreciziile post-sincronului, câteva treceri brusc-ilogice de la noapte la zi ori viceversa, lipsa de sens a apariţiei / dispariţiei unora dintre personaje, cauzată mai ales de trecerea de la varianta lungă la varianta scurtă a filmului), având, pe alocuri, alura unei înşiruiri de scurt-metraje ce îi au în comun pe Nela, Mitică sau pe amândoi, Balanţa nu se cuvine judecat nici în cheie realistă şi nici cu instrumentele clasice de analiză. Nu coerenţa, nu rotunjimea, nu senzaţia de opere perfect şlefuită sunt obiectivele lui Pintilie, ci pumnul în plex, muchiile, extremismul stilistic.
Fiecare scenă mizerabilistă, în cheie noir, e urmată de un gag, fiecare cadru cu vagi urme de duioşenie primeşte în siaj o nouă demonstraţie a mizeriei umane, fiecare surâs virează în rictus, fiecare propoziţie vizitată de inteligenţă ori empatie primeşte, deîndată, o replică îmbibată în prostie, meschinărie, imoralitate.
Întreg filmul urmează ritmurile celor două personaje principale ale sale, care, la rândul lor, reprezintă alter ego-uri ale creatorului din spatele camerei de filmat (şi al furtunului de apă, în faimoasa scenă când Nela e pusă la zid de miliţia cea vigilentă). Aproape nimic nu e normal (în sensul de asemănător majorităţii) în comportamentul celor doi, după cum aproape nimic nu e normal (în sensul de firesc) în lumea în care cei doi trăiesc şi împotriva căreia se revoltă non-stop.
Stropi de firesc sunt de găsit în aura blând-misionară a preotului din tren (Gheorghe Visu, într-o splendid-memorabilă apariţie), în căldura ataşantă a surorii medicale Suzi (Magda Catone, într-un rol emblematic), în încercările de a înţelege şi de a schimba ale pacientului Titi (Ionel Mihăilescu, în poate cel mai important rol de cinema al carierei), în zâmbetul naiv al lui Dudu. Există, apoi, vagi urme de umanitate în evoluţia altor câteva personaje (cu precădere în scenele rurale şi în cea din închisoare), care se pierd, însă, într-un întreg profund corupt şi aproape totalmente viciat.
În miezul acestui univers dantesc, Nela şi Mitică se recunosc într-o clipită. În cea mai esenţializată poveste de dragoste pe care a dat-o cinema-ul românesc, cei doi se alătură în cel mai firesc mod cu putinţă, fără un cuvânt, o explicaţie ori un sărut în plus. Purtătoare de amplitudine, fază şi frecvenţă, revolta fiecăruia dintre ei doi îşi găseşte geamănul în revolta celuilalt.
De stat faţă în faţă stau doar la masa părintelui (jucat antologic de Dorel Vişan) şi în dimineaţa de după, când ea îl dezbracă după ce el îşi vomită maţele în toaleta mustind de apă ruginită. În rest, privesc în aceeaşi direcţie care, la final, se întâmplă să fie aceea a ochilor noştri. Tot înspre acolo priveşte şi gura pistolului pe care Nela şi Mitică (adică, Pintilie) îl îndreaptă spre noi. Ca o ameninţare, ca o supremă formă de iubire.
Refuzându-şi închiderea într-un cuplu pe care nu-l putem bănui altfel decât fericit, cei doi ne trag după ei într-o lume cum nu e noastră. Pentru că şi Balanţa, asemeni tuturor celorlalte filme ale lui Pintilie, este dedicat tuturor celor cred că încă nu este prea târziu.