Am văzut Balanţa - în varianta integrală - în vara anului 1992, la Festivalul de film de la Costineşti[ii]. I-am remarcat, atunci, doar dimensiunea "combativă" în care mi se părea că aflu răspunsul pentru nemuncă, perfidie, ipocrizie, primitivism (aşa cum le constatam în afara mea) - scuza invocată de unul dintre miliţienii din film: "Românu-i om blând!". Mă aşteptam ca filmul să stârnească vii (şi nesfârşite) polemici în anii următori, cum s-a şi întâmplat. Şi astăzi, pentru unii conaţionali, Balanţa este - pe considerente de "mizerabilism", "stridenţe", "caricaturizare excesivă" - o "capodoperă duşmănoasă". Mi se părea că nicicând nu fusese mai acidă, mai explozivă demascarea "corupţiei noastre" şi satirizarea principalelor instituţii din ţară: Justiţia, Poliţia, Biserica, Partidul, Şcoala, Securitatea, Sănătatea, Armata, Transporturile. După multă vreme aveam să înţeleg că Lucian Pintilie nu şi-a propus un film "anti-instituţii", ci un portret necruţător (însă nu înverşunat) al unei lumi care clocoteşte de viaţă: România anilor '80. O lume ce fusese schiţată de Ion Băieşu în povestirea sa 38 cu doi, adaptată pentru ecran de Alexandru Tatos, în Mere roşii (1976).
La fel ca Reconstituirea, şi Balanţa a generat nu atât o şcoală, cât mai ales un curent, o modalitate anume, extrem de personală şi radicală, de raportare - prin cinema - la ceea ce numim realitate. Filmele ieşite din mantaua Reconstituirii sau Balanţei se află însă nu atât la antipodul poeticii practicate de Iliu şi Marcus (în Viaţa nu iartă), de Săucan (în Ţărmul n-are sfârşit, Meandre, Alerta, 100 de lei), Piţa şi Veroiu (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului), Piţa (Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Veroiu (Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela), cât mai ales la antipodul majorităţii producţiilor româneşti rămase, decenii la rând, pe un teritoriu provincial. Nu din cauza lipsei unor regizori profesionişti, a unor excepţionali directori de imagine, a unor foarte buni actori[iii]. La rândul său, revenit în România din "exilul royal" de care a avut parte după interzicerea sa în România, la mijlocul anilor '70, Lucian Pintilie avea să sprijine şi să încurajeze noua generaţie de regizori de după 2000, care - prin Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru, Andrei Cohn, Călin Netzer, Radu Muntean şi încă alţii - a scos cinematografia românească din teritoriul provincial acuzat de Tatos.
Balanţa avea să marcheze reîntoarcerea lui Pintilie la cinema şi abandonarea montărilor de teatru şi operă (în occident). A avut - nu numai în România - un imens succes popular. Regizorul nutrea convingerea că primul său film de după "schimbarea situaţiei" ("nu regimului", preciza el) în România "îi va ajuta pe români să privească lucid trecutul, să privească critic în oglindă. Chiar dacă roşind uneori". Eugenia Vodă: "Presa franceză n-a putut aprecia în cunoştinţă de cauză, ca noi, exactitatea absolută a diagnosticelor puse de regizor. Acolo unde «ei» au văzut delir carnavalesc, spectatorul român îşi recunoaşte, cu precizie, propria lume, propriile «instituţii», plasate, toate, sub semnul derizoriului, al relativului şi al obsesiei «Să mai zică cineva că n-avem democraţie!»... Totul, într-o lume a contrastelor, în care «plaiul mioritic» se lipeşte de un «orăşel industrial» cenuşiu, care, dacă s-ar respecta normele de poluare europene, ar trebui evacuat sau înconjurat cu sârmă ghimpată..." Cei care pot trece peste semnele grotescului din Balanţa, vor descoperi sau redescoperi nu "o lume nebună, nebună, nebună", ci "o lume normală, normală, normală". De aceea, despre copilul care s-ar naşte din el şi Nela (Maia Morgenstern), dacă va fi normal, Mitică (Răzvan Vasilescu) spune: "...îl omor cu mâna mea!" Apoi se aud, în depărtare, numai clopotele ce bat pentru victimele "masacrului inocenţilor" (aşa-numita "acţiune Autobuzul"), executat fără întârziere la ordinul secretarului general. Poate de aici, de la aceste clopote care se încăpăţânează să bată în această lume pusă în balanţă, ar putea începe descoperirea altfel a satirei picareşti regizate în forţă de Pintilie, unde - remarcă Liviu Antonesei (România literară, nr. 42 / 1992) - "nu găseşti nicio picătură de încrâncenare, ci numai o discretă undă de duioşie cehoviană"[iv]. România este "coşmarul iubit" al lui Pintilie. Iar Balanţa este oglinda acestui "coşmar" în care - adaugă Liviu Antonesei în aceeaşi sursă - avem ocazia să ne regăsim "aşa cum suntem: laşi şi temerari, fricoşi şi non-conformişti, abjecţi şi foarte gingaşi, oneşti şi coruptibili, nepăsători tânjind după absolut, căutători de flori între gunoaie şi - vorba Maestrului - "viceversa", cinici şi naivi etc.".
Renunţând la tot ceea ce este "prost, formal, caduc, epigonic" în filmul său de debut (Duminică la ora 6), Lucian Pintilie a promis că, în tot ce va mai face, va dezvolta doar cea ce acolo este "bun şi valoros". În tot ceea ce a mai regizat avea să rămână fidel crezului său de a demistifica actualitatea românească (chiar atunci când s-a inspirat din clasici - Paviljon VI / Salonul nr. 6, De ce trag clopotele, Mitică?, O vară de neuitat, Tertium non datur) cu o încăpăţânare sfidătoare şi o luciditate fără egal în cinematografia românească. La premiera de gală a Balanţei restaurate, Dorel Vişan a cuprins în câteva versuri (din Sonetul 123 de Shakespeare) destinul creator al lui Lucian Pintilie: "Nu, timp, tu te făleşti că m-am schimbat / Ci eu mă leg să fiu la fel şi-aşa voi fi: / Un adevăr şi când mă vei cosi". Q.E.D.
[i] Există şi o variantă lungă, în care sunt dezvoltate personajele lui Marcel Iureş şi Anda Onesa.
[ii] În 1992, când a ieşit pe ecrane întâia oară Balanţa lui Lucian Pintilie, cinematografele din România încă mai aveau în repertoriu nu puţine titluri de cinematecă, filme - cum se spune - de autor. După ani de interdicţie (filmele fuseseră cumpărate, dar nu au primit aprobarea pentru difuzare, înainte de 1990), au început să ruleze Cabaret (1972) de Bob Fosse ori Tootsie (1982) de Sydney Pollack. Reconstituirea (1970) lui Pintilie a intrat şi ea în mainstream, după peste două decenii în care fusese arestată. La fel, De ce trag clopotele, Mitică? (1981), al aceluiaşi, care a avut premiera abia în 1990. Vremurile în care mainstreamul avea să fie alcătuit aproape exclusiv din blockbustere americane (ale anului în curs) erau încă departe. Încă se mai găsea loc pentru câte un Jiri Menzel (cu Sătucul meu drag şi Skrivánci na niti / Ciocârliile pe sârmă), Pavel Lunghin (cu Taxi Blues) sau Dan Piţa (cu Faleze de nisip, retras de pe ecrane la câteva zile după premiera din 1983).
[iii] Cauza avea s-o identifice Alexandru Tatos încă de la începutul anilor '80: "sărăcia de idei, lipsa anvergurii problematice, premizele derizorii de la care pornesc majoritatea filmelor noastre" (Almanah Cinema 1980). Poetica Reconstituirii nu a rămas fără ecou. Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp), Alexandru Tatos (Casa dintre cîmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure), Mircea Daneliuc (Proba de microfon, Croaziera, Iacob), Dinu Tănase ([[La capătul liniei) şi Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu) aveau să polemizeze cu finalurile "neapărat roz-bombon, explicate şi răs-explicate", cu năravul de a discuta "mai mult despre şuruburi decât despre oameni", care oameni, în filmele româneşti "n-au voie să sufere (decât atunci când nu le reuşeşte o inovaţie), n-au griji şi defecte". Am lăsat la urmă filmele "epopeii naţionale", cu didacticismul lor emfatic.
[iv] În 1973, Pintilie regizase pentru televiziunea iugoslavă Salonul nr. 6, după Cehov. Drama doctorului de acolo este foarte aproape de amărăciunea pe care o va fi cunoscut îndeaproape regizorul însuşi, după alungarea sa din ţară ca urmare a scandalului cu Revizorul montat de el la Teatrul Bulandra. Doctorul din Salonul nr. 6 va fi eliminat din lumea aşa-zis normală şi va fi tratat ca nebun în momentul în care se dovedeşte deschis faţă de suferinţa altora.