În penultima secvenţă, botezată neoficial de Pintilie "Masacrul inocenţilor", un autobuz plin cu copii este ciuruit şi incendiat, prin zelul crud şi criminal al urmaşilor tatălui, dar şi prin contribuţia sorei-monstru, serafic-veninoasa Marcela. Acolo nu mai este nici simulare (ca la manevrele militare unde se ucide doar din întâmplare sau prostie), nici eroare. Este doar crimă - una terifiantă. La ordin: "Să trăiţi, am înţeles, Tovarăşe Secretar General!", dar cu zel neostoit. Aşa încât, finalul o găseşte pe aceeaşi Nela (lucidă, revoltată, diperată) cu arma în mână. Cum va fi copilul lor? "...Ori tâmpit, ori genial!". Cale de mijloc nu mai există. Superdotaţii de care ea îşi legase speranţele spre mai bine, spre altceva... ajunseseră înapoi, în coloană. "Harşt. Harşt... Intră în rând!".
Violenţa stupidă, oarbă, absurdă, bântuie ca o stafie (erinie, ursitoare?) toate filmele lui Pintilie. În Reconstituirea era comandată de partid, culmea: în sens educativ. Moartea lui Vuică nu e doar absurdă, ci trecută la "pagube colaterale", "scăzământ programat" etc. Apoi, violenţa endemică din lumea reală a lui Caragiale verbală şi fizică, duce tot la crimă. Accidentală, dar la fel de emblematică. (Deloc întâmplător, pe finalul Balanţei se aud clopote îndepărtate, apoi zgomot de elicopter). La fel cum se omoară, de asemenea la ordin, într- O vară de neuitat. Soartă hărăzită şi sub-omului din Prea târziu, dar şi lichelei nemernice devenită victima colonelului Niki Ardelean... Moartea e acolo, după colţ sau în aer, în noroi, în cer.
Acesta este fondul cultural şi istoric din care provine Nela Truică. O inadaptată (deşi i s-au oferit toate condiţiile să se adapteze), dar căreia contactul cu lumea reală, luciditatea, îi provoacă revelaţii. Fără speranţe... fără diplomaţia jumătăţilor de măsură ori a micilor înţelegeri, după principiul strămoşesc potrivit căruia "oameni suntem şi o mână spală pe alta.". Acum s-a ajuns la limită: care pe care. Arma ei de atac, dar şi de apărare: sfidarea. Opoziţia la valorile societăţii nu mai are loc pentru menajamente sau prudenţă - fie ce-o fi, tot aia e. Aşa-i când sistemul te scoate din minţi: când nu ţi-a mai rămas nimic, abia atunci eşti cu adevărat liber. Sau... luciditatea îţi spune că nu mai există altă cale? Mai mult ca sigur. La început, doar dorinţa irepresibilă de a spune lucrurilor pe nume. Pas cu pas, de la teribilism şi inconştienţă, eroina se radicalizează şi se dezlănţuie. Catalizatorul acestei evoluţii: Mitică. Altul... CELĂLALT Mitică. Nu s-au căutat, dar s-au găsit. Rebel incurabil, fără maniere, fără prudenţă, menajamente sau alte oprelişti, acest neo-Mitică s-a rupt de matricea caragealiană şi anunţă noua generaţie de răzvrătiţi. Nu mai merge ca pe vremea lui Ripu şi Vuică, acum nu-ţi rămâne decât să te iei cu lumea de piept; dacă vrei să scapi trebuie să o distrugi. Ori... ori; nu mai e loc de nuanţe.
În 1992, la premieră, filmul produsese revelaţii dramatice. Râsul era, parcă, eliberator, dar groaza continua să fie prezentă acolo; ce-am trăit noi, nu se uită prea uşor. Bogăţia epică, noianul de amănunte pitoreşti, groteşti, absurde, ce puneau în mişcare istoriile şi pe oamenii-emblemă ai epocii (popa, primarul, securiştii-gropari-aprozarişti, medicul-şef şi analfabet, miliţianul slugarnic şi oportunist), coagulau un prim tablou sarcastic şi complet al României din care părea că abia ieşisem. Epuizaţi, parcă nevenindu-le a crede că s-a gătat, spectatorii se simţeau ca după o depurificare totală, dură dar inevitabilă. Răfuiala cu sistemul prăbuşit, asumată de viziunea feroce şi de măiestria fără cusur ale regizorului purtau semnul unei cure de dezintoxicare. Dură neplăcută, dar cu atât mai necesară.
Astăzi, când filmul a fost relansat după o meritată şi binevenită recondiţionare tehnică, făcută prin efort privat, lumea îl priveşte, vai... ca pe o comedie. Se râde, pe alocuri savuros, atunci când securistul slinos este suprins privind pe gaura cheii; pare un simplu gag. Sau când bolnavele din spital sunt înjurate şi aruncate pe podele, la bunul plac al brutei într-un picior şi halat alb. Ori când tentativa de a cumpăra un cremwurşti (fără a-ţi fi făcut datoria patriotică de fi strigat înainte cuvenitele lozinci) era considerată sfidare a regimului, nesupunere, nebunie, sfârşind cu chemarea Miliţiei, care să-i bage minţile în cap nesupusei. Dar a fost o realitate, una a dracului de scârboasă şi de periculoasă! Ei, şi... cui îi mai pasă de asta? De la chicoteli amuzate la hohote, totul demonstrează... exact spusa lui Marx: aia cu "Omenirea se desparte de trecut râzând". Şi, adaug eu, uitând...