Pelicula de faţă este bine ancorată în opera realizatorului italian, dar totodată se alătură unei tendinţe cinematografice mai ample, specifică anilor '60 şi '70, în care atât femeile, cât şi bărbaţii se scufundă într-o lume psihedelică, aflată la cumpăna dintre vis şi realitate (un bun exemplu este The Last Movie de Dennis Hopper, film care aproape i-a distrus cariera lui Hopper, dar care a fost recuperat de critica recentă).
Partenera de viaţă a cineastului, Giulietta Masina, dă corp personajului omonim, o femeie de vârstă mijlocie, mulţumită de viaţa între pereţii domestici ai vilei luxoase pe care o împarte cu soţul şi cu servitoarele sale. Intriga filmului este declanşată de suspiciunile Julietei cum că soţul său ar avea o aventură amoroasă. Masina poartă cu eleganţă imaginea pe care Fellini pare să o aibă atât asupra soţiei sale, cât şi asupra personajului: într-un interviu, acesta îşi expune convingerea că Masina nu este conştientă de adevăratul său talent şi nu se cunoaşte pe ea însăşi.
Fellini se ocupă personal de costumele protagonistei, reuşind să îmbrace tiparul unei femei reţinute, care nu se bucură să atragă priviri, ci, din contră, preferă să se ascundă sub borurile pălăriei. Aparenţa rigidă a Julietei contrastează cu restul personajelor feminine, care se împodobesc neîncetat şi epatează prin comportamente excentrice (sculptoriţa care confundă spiritualul cu libidinalul în scopul unei arte aşa-zis absolute, vecina care trăieşte într-o lume dionisiacă etc.).
Protagonista nu este însă lipsită de extravaganţă, căci lumea sa interioară pulsează sub amprenta unor viziuni halucinante, încărcate de sens şi istorie personală. "În acest moment, adevărul este apropiat şi extrem de departe", afirmă mentorul spiritual (mai degrabă şarlatan) la care Julieta este trimisă de una dintre amicele sale. Din rolul său de idiot, în sensul biblic, Julieta trăieşte o suferinţă labirintică, care o poartă în sânul unor experienţe pseudo-mistice, erotice şi onirice, dar faţă de care opune mai mereu rezistenţă. Reprezentarea unui concept al adevărului nu face parte din interesele cinematografice ale lui Fellini. Acesta preferă să folosească mediul filmic pentru a crea un spaţiu guvernat de legi dinamice, fie prea stricte, fie prea permisive, care cochetează neîncetat cu absurdul.
Nervozitatea generală a filmului redă deopotrivă o versiune a realităţii scufundată în inconştient, în care fantomele modelează lumea tangibilă, precum şi angoasa posibilităţii de a fi mers prea departe în căutări. Nu în ultimul rând, Giulietta Degli Spiriti / Julieta şi spiritele ne duce cu gândul la colecţia faimoaselor desene ale viselor, pe care Fellini le-a realizat temeinic, încă de la întâlnirea sa cu psihanalistul Ernst Bernhard şi până la sfârşitul vieţii.
(Alle Dicu este masterand CESI)
Giulietta degli spiriti / Julieta şi spiritele
Italia-Franţa / 1965 / 137' / color / s.rom. / Dramă
R: Federico Fellini
Cu: Giulietta Masina, Mario Pisu, Sandra Milo, Valentina Cortese