Împreună cu soția sa, Dumitra, (Iulia Lumânare), este arestat, în timp ce participa la o nuntă de "chiaburi". Toți cei prezenți, într-o egalitate perfectă a condamnaților abuzivi, sunt exilați în Bărăgan. Pretextînd nevoia securizării graniței cu Iugoslavia lui Tito, guvernul de la București dislocă zeci de mii de bănățeni în pustia nelocuită și neospitalieră, ca formă legală și lentă de exterminare.
Astfel, familia Bazan se trezește înconjurată de necunoscuți, un sat bănățean recompus în miniatură. În marfarul care îi transportă ca pe vite se regăsesc mirii înșiși (Olimpia Melinte și Cristian Popa), mama miresei, femeie cucernică din popor (Magda Catone), un poștaș întreprinzător și puțin agasant (Toma Cuzin), un preot conformist, dar de nădejde (Nicodim Ungureanu), o unguroaică plină de viață (Tunde Skovran) căreia autoritățile îi împușcă pe drum soțul și fetița de patru ani și un sas singuratic (Radu Bânzaru).
Odată ajunși la destinație - un middle-of-nowhere românesc - bănățenii sunt obligați să supraviețuiască. Deși compania pestriță ar fi putut fi interogată printr-un scenariu care urmărească tensiunile culturale sau rupturile ideologice, Andrei Zincă preferă să o coagulează rapid într-o comunitate ad-hoc, subordonată exclusiv, deși uneori improbabil, supraviețuirii.
Și atunci... ce e libertatea? nu urmează căile bătătorite de hagiografia anticomunistă: protagoniștii nu se transformă subit în sfinți, care-și iartă angelic dușmanii, dar nici în monștri obsedați de propria supraviețuire, care ar fi în stare să se canibalizeze reciproc. Dimpotrivă, deportații rămîn oameni în care se dezvoltă frici și nebunii individuale, dar care au încă puterea de a se uni, de a construi, de a se înmulți, de a-și defini viitorul și umanitatea. Au, cu alte cuvinte, libertatea de a rămîne oameni.
Regizorul Andrei Zincă încearcă să exprime viața interioară nuanțată a acestora printr-o stilistică impresionistă. Prin flash-uri halucinatorii, intrăm pentru început în mintea tulburată a lui Emil, chinuit în propria imaginație de torționarul său (Șerban Georgevici). Apoi, viața sentimentală a soției domină partea secundă a filmului, Iulia Lumânare punînd bine în valoare dilemele protagonistei, Turica Bazan. După ce aceasta își vede speranțele de a ajunge în Franța (El Dorado al intelectualității românești de odinioară) spulberate de obligația de supraviețuire, suntem martorii dorurilor sale amoroase, cînd este prinsă între datoria de fidelitate față de soț și idila cu poștașul, care știe să o curteze și cutezător, și respectuos. În momentul culminant al seducției, în timp ce poștașul îi face avansuri din ce în ce mai îndrăznețe, un montaj intelectual ne explicitează situația și deznodămîntul ei arătîndu-ne preotul aflat undeva departe pe cîmp prinzînd un iepure în capcană. Spectatorul înțelege ușor metafora.
De altfel, mîncatul cărnii este un motiv care punctează etapele poveștii. Într-o primă fază, tatăl miresei este împușcat de comuniști în timp ce înfuleca epicureic, acompaniat de lăutari, o halcă de friptură. Semn, așadar, al belșugului secerat brutal.
Apoi, mîncat în timpul foametei groaznice din Bărăgan, iepurele devine simbolul unei speranțe firave din timpul primului Crăciun. Pentru cîteva momente, vedem doar farfuria cu iepurele gătit, din care mîinile hulpave smulg bucăți, momentul reprezintă un portret condensat al foamei, dar și al supraviețuirii. Înfulecat aproape ritualic, carnea puțină a vînatului mic pune baza unei comuniuni speranței. La ceva timp după, un mistreț este omorît, iar supraviețuirea va fi astfel asigurată.
Antagoniști rămîn doar reprezentanții regimului comunist, fiare isterice însetate de sînge, care nu ascund nimic în spatele cruzimii și cinismului lor, a căror singură legătură cu umanitatea este faptul că pot vorbi. Practic, se confundă cu volgile lor negre care erau în epocă sinecdoca aparatului represiv, prezente permanent în cadrele reprezentative.
În alianță nedorită cu reprezentanții sistemului, Bărăganul însuși devine rapid un personaj nemilos, chiar dacă dureros de frumos. Priveliștile largi nu impresionează personajele, preocupate de stricta supraviețuire, dar spectatorul are privilegiul de a se bucura în voie de frumusețea imaginii captate de Tudor Vladimir Panduru. Cîmpia nu este văzută ca preerie, ca întindere plată, fără repere, ci este punctată fie cu un pîlc de copaci, fie cu mici coline sau cu pîlcuri de copaci ori lăstăriș. Anotimpurile care se perindă asupra adăposturilor improvizate sunt surprinse în culori magnifice și se transformă astfel într-un letopiseț mut al anilor petrecuți în cîmpie.
Și atunci... ce e libertatea? reconstruiește, așadar, un moment tragic al istoriei românești, intrînd în interiorul unor personaje vii, pe care le conturează dramatic și melancolic. Dragostea și viața trăite din plin se înfiripă în pofida fundalului crud al persecuției. Încrîncenarea istoriografică, care ar fi fost preocupată mai degrabă de suferința pură și dură a protagoniștilor, este astfel eliminată.
Această romantizare poate fi acuzată că reduce intensitatea prigoanei acelor vremuri, ca sublimează suferința victimelor prin dorurile, geloziile și invidiile acestora. Dar tocmai această cheie recomandă filmul unui public larg, care are ocazia să înțeleagă trecutul nu speriat de austere predici istorice, ci ademenit prin povești de iubire și vise improbabile.