Se poate observa din primele minute ale vizionării o diferență considerabilă între filmele cu care ne-a obișnuit Noul Val Românesc, cu cadre lungi, mișcări limitate ale camerei și montaj lent, și filmul regizorului român stabilit în SUA încă din anul 1988 - apariția naratorului este un element neobișnuit, la fel cum este și structura acronologică (filmul începe cu ultima scenă). Simetria incipit - final se face prezentă și în afara secvențelor, întregul film fiind încadrat de citatele Anei Blandiana și de sunetul obsedant al trenului care gonește înspre și dinspre ținutul Bărăganului. Printre tehnicile atipice folosite se numără și slow-motion-ul, pentru a crește dramatismul în scena adunării bagajelor, colorizarea intensă și treptată a cadrului cu pădurile Fundatei, locul în care deportații coboară din tren, folosirea materialelor video din arhivă, dar și efectul vocilor ce par dublate, care, deși oferă o sonorizare mult mai performantă decât cea cu care ne-am obișnuit, duce la o oarecare artificialitate.
Turica (Iulia Lumânare) și Emil Bazan, naratorul (Radu Iacoban), sunt doi soți, profesori respectabili, ea de franceză, el de istorie. Deși avertizată de un securist - a cărui statuetă în formă de câine este așezată strategic în fața lui când stă la birou -, Turica ia decizia spontană de a merge la nunta fiicei unui chiabur. Soțul ei i se alătură și astfel se aleg amândoi, împreună cu ceilalți invitați de la petrecere, cu un bilet doar dus înspre sud-estul țării, convinși că a fost făcută o greșeală și că cineva care a luptat în ilegalitate nu poate fi deportat din cauza unei petreceri. Cu ei se află mirii Ana și Ion (Olimpia Melinte și Cristian Popa), care își termină cununia pe câmp cu ajutorul preotului (Nicodim Ungureanu), mama Anei (Magda Catone), rămasă văduvă în timpul nunții oprite de securiști, un neamț (Radu Bânzaru), o unguroaică (Skovrán Tünde) ce își pierde soțul și fiica, împușcați la rândul lor din cauza unei pisici, și Culai, un ceferist care a dezertat din armată în vreme de război.
Cei nouă sunt lăsați în mijlocul câmpului să se descurce cu bagajele pe care le-au adus și să trăiască într-o mică comunitate tipic comunistă, un fel de falanster în care fiecare muncește și totul este împărțit în mod egal. Sunt nevoiți să aleagă dacă mor sau trăiesc: "Ni se lăsase libertatea acestei alegeri". Diferențele de percepție dintre ei abia după încep să se vadă. Turica, deși curtată atât de soțul ei, pe care îl consideră vinovat pentru noul lor cămin, cât și de Culai, în care vede singurul motiv pentru a se trezi dimineața, este captivă în propriile ei dileme și nu se poate bucura de ceea ce o astfel de viață îi poate oferi, deși Emil punctează: "Niciodată în viața noastră nu am fost mai liberi." Cu toate acestea, nici el nu este cu adevărat liber, fiind măcinat de halucinații izvorâte din vinovăția, gelozia și furia resimțite. Ana și Ion merg înainte și încearcă să facă un copil - imaginile intercalate cu mama Anei care își privește poza de la nuntă oferă un caracter de ciclicitate a generațiilor. Până și neamțul și unguroaica își construiesc o viață împreună. Dar cel mai liber dintre toți este Culai - trecut prin ororile războiului, el vede șederea în Bărăgan ca pe o vacanță, nu se sfiește să îi facă ochi dulci Turicăi de față cu soțul ei (îi oferă chiar un cadou, un trifoi cu patru foi într-o coajă de nucă, simbol al norocului pentru care trebuie să ai răbdare, să treci mai întâi de duritățile vieții), iar atunci când oportunitatea se ivește, nu ezită să o accepte. Pleacă cu ciobanii pe drumul știut de ei și reușește să ajungă în Franța, de unde îi trimite scrisori profesoarei de franceză ce a refuzat să i se alăture și care, nemaiavând un motiv să trăiască, așa cum s-a confesat preotului, se prăbușește pe fundalul unei melodii franțuzești.
Așadar, care dintre ei este cu adevărat liber? Sunt oare liberi cei care se desprind de trecut și de persoanele dragi pe care le lasă în urmă și privesc cu tărie spre un viitor mai însorit? Sunt oare liberi cei care nu recunosc limitele impuse și decid să le încalce și să își facă singuri norocul? Sau libertatea este starea în care ajungi când renunți la vicii și adicții și te lași condus exclusiv de virtute, cum recomandă filosofii? Erau toți captivi fiindcă nu puteau să se mute din acel loc sau tocmai așezarea lor din ținutul sălbatic îi făcea mai liberi decât orice om de la oraș? Sau poate e cum spune profesorul în incipitul filmului, "libertatea este marea răsplată a luptei pentru o societate justă".
Eu cred că libertatea e un status quo relativ. Cum am scris într-o poezie a mea, ea "nu apare unde nu se simte dorită". Trebuie să o primești cu brațele, mintea și inima deschise ca să vină la tine. Poți fi limitat fizic și la interior să te simți mai liber decât cineva care are din punct de vedere material tot ce și-ar fi putut dori. Însă, când cei care au supraviețuit ajung în sfârșit să plece acasă, Emil Bazan, afirmă, dărâmând cu furie ce au construit în cinci ani: "Totul a fost o iluzie". Și atunci... ce e libertatea?