Povestea ar fi inspirată, spun producătorii, din fapte reale: în 2013, timp de două luni, traducătorii romanului Inferno de Dan Brown au fost ţinuţi închişi, fără acces la internet şi păziţi de personal înarmat, pentru a înlătura riscul scurgerii manuscriselor.
Revenind la filmul de faţă, încă de la început se introduc în scenă, pe rînd, traducătorii. Fiecare reprezentă un stereotip, fie naţional, fie al urbanului global.
Astfel, italianul (Riccardo Scamarcio) apare ca un extrovert, încrezător în sine. În contrast cu imaginea afişată de bărbat puternic şi elegant, în practică de abia aşteaptă să devină un căţeluş al autorităţii. Reprezentanta nordicilor (Sidse Babett Knudsen) apare ca depresivă, lipsită de interes. Nemţoaica (Anna Maria Sturm) este rigoristă, ceea ce face cu atît mai amuzantă descoperirea unei jucării sexuale în bagajele sale. Grecul (Manolis Mavromatakis) este un bătrîn universitar, marxist şi homosexual, complexat de sărăcia ţării sale. Portugheza (Maria Leite) este o tînără gotico-punk. Ca şi spaniolul (Eduardo Noriega), un profesoraş timid şi sărăcuţ, toţi aceştia reprezintă mai degrabă un clişeu global decît unul naţional.
Rusia, la rîndul ei, iese uşor în evidenţă. Ca spaţiu binar - european şi asiatic - este reprezentat şi aici dual. Pe de o parte, printre traducători se află o femme fatale jucată de Olga Kurylenko. Îmbrăcată permanent într-o rochie albă de seară ce contrastează puternic cu îmbrăcămintea de zi a celorlalţi, personajul lui Kurylenko este o sinecdocă a ruşilor "albi", întruchipare a aristocraţiei inadaptate care a fost nevoită să fugă din calea Armatei Roşii pentru a-şi trăi surghiunul în Occident.
Revenind în prezent, apare şi noua elită Rusiei post-comuniste, reprezentată atît de proprietarul nevăzut al castelului, cît mai ales de aparatul său de securitate - ruşi taciturni şi duri, cu pregătire militară, a căror sarcină este să se asigure că traducătorii nu vor scurge informaţii din noul volum.
Dar, ca în orice thriller care se respectă, problemele nu întîrzie să apară. Un hacker misterios, nu se ştie cum, a pus mîna pe manuscris şi îl distribuie deja pe internet. Spre falimentul editurii şi înnebunirea directorului său, bineînţeles. Prin analepse şi prolepse bine întreţesute, într-o desfăşurare destul de clasică, dar funcţională, a dezvăluirilor şi ascunderilor, a minciunilor şi revelaţiilor, filmul îşi prinde sigur spectatorul în mreje. Şi nu îi va da drumul decît la sfîrşit, nici o secundă mai devreme, îndeplinindu-şi promisiunea de entertaining ce vine împreună cu orice film etichetat drept "thriller".
Totodată, în plus faţă de aceste flashback-uri şi flashforward-uri prin care se construieşte naraţiunea a filmului, Traducătorii / Les traducteurs propune şi o imagine a diversităţii lingvistice. Filmul reflectează puţin asupra mizelor culturale din satul global, în care ultima găselniţă tehnologică sau cea mai nouă născocire a imaginaţiei se propagă instantaneu către toate cele opt miliarde ale planetei.
Sau aproape... Căci, din nefericire, conceptul de traducere şi globalizare propus de film exprimă, de fapt, o sărăcire culturală a lumii. În primul rînd, pentru că vorbim nu de arta înaltă a literaturii, ci de un simplu produs de consum, de pulp fiction, care ignoră subtilităţile culturale ale limbilor ţintă (acuză ridicată explicit în film prin vocea traducătorilor sudici, grecul, spaniolul şi portugheza, perfect conştienţi de condiţia lor de proletari cultural).
Mai mult, traducătorii nu întîmpină probleme în traducerea unor cuvinte sau expresii dificile. Nu poartă discuţii filologice privind nuanţe de sens din text problematice, pe care ochiul atent şi mintea încordată a traducătorilor trebuie să le ţintuiască în cuvinte clare. Produsul lor se adresează consumului, nu elevaţiei spirituale, şi de aceea şi munca lor este, cumva, industrializată.
Mai precis, traducerile lor sunt doar aparent diferite. Ele se aseamănă cu oferta unei agenţii de turism, care nu trimite oamenii să cunoască culturi sau spiritualităţi diferite, să călătorească în adîncimi sau profunzimi radical diferite de ţara lor de origine, ci, rămînînd în universul plan al capitalismului global, să realizeze o simplă deplasare spaţială, aplatizată, sub forma unor clişee turistice prefabricate, previzibile şi pline de prejudecăţi.
Ca în orice ofertă marketată special să fure ochii şi minţile cumpărătorilor, ceea ce se omite este mai important este decît ceea ce se etalează pe tejghea. Necesară în economia filmului, e drept, dar relevantă din punct de vedere al hegemoniei culturale este omiterea lumii ne-europene (cu excepţia Chinei al cărei succes economic o face să fie prietena Europei, şi care aici este reprezentată de Frédéric Chau). Încă şi mai precis şi mai subiectiv, doare absenţa Europei estice, post-comuniste, care, pe cît de apropiată este geografic, pe atît de irelevantă pare să fie din perspectiva scenariştilor.
Cu toate acestea, dincolo de astfel de clişee care se pretează unor analize culturale de actualitate, Traducătorii / Les traducteurs rămîne un thriller cinstit şi decent. Admirator al Agathei Christie şi al lui Hitchcock, Régis Roinsard, regizorul şi co-scenaristul filmului (alături de Daniel Presley şi Romain Compingt), satisface nevoia audienţei de suspense bine realizat. Fidel reţetelor genului whodunit, acesta oferă suficiente piste false, salturi temporale inexplicabile şi explicaţii înţelese abia în ultimul moment încît să menţină activă mintea audienţei în jocul palpitant de a descoperi făptaşul.