A fi sau a nu fi WOW....

Rubrica generos oferită de LiterNet îmi dă libertatea să scriu, fără deadline, când am timp, despre orice subiect. Tocmai căutam să revăd nişte note din tinereţe despre câţiva dintre marii artişti care m-au inspirat când am ajuns la New York, cum au fost Merce Cunningham şi John Cage, când am primit din ţară atenţionări de la prieteni că numele meu e menţionat pe Facebook, într-un fel care pe ei îi irită, în dispute legate de soarta Teatrului Bulandra. De multe ori când aud astfel de reacţii mă întreb de ce nu se exprimă ei replicând direct şi nu avertizându-mă pe mine, dar se pare că puţini simt nevoia sau au curajul s-o facă.

Dar poate că e obligaţia mea să nu rămân distant şi indiferent, cum mi-am propus de multe ori, ci să intervin.

*********

Ciudat, tocmai citeam din John Cage, care spune că "ne ataşăm de lucruri atât de complexe şi confuze care provoacă în noi stări din care devine aproape imposibil să mai înţelegem ce se întâmplă cu noi, ce facem şi unde ne aflăm".

E un citat extrem de actual în lumea atât de divizată în care trăim. În America, de exemplu, unde cel puţin jumătate din populaţie consideră că e vital ca la următoarele alegeri să fie învins invincibilul Trump, confuzia şi dezbinarea cu care se atacă între ei membrii taberei democrate, în mod neaşteptat de absurd, sunt mai puternice decât coeziunea cu care acţionează împotriva adversarului declarat. Deşi predică acţiunea unită, se subminează între ei. În aceeaşi situaţie au fost republicanii cu ani în urmă şi tot aşa, mereu, se învârte roata. Sunt exemple din care se vede imposibilitatea de a urmări împreună consecvent un scop, neputinţa de a lăsa la o parte tot ce e meschin şi neesenţial pentru ca ce e cu adevărat important uman să transpară.

La fel şi în Europa, situaţii similare se regăsesc în mai toate ţările. E evident în Franţa, dar şi în România.

*********

Şi nu doar în politică, discordia apare până şi în teatrele bucureştene, unele în acută criză de conducere, printre care, mai recent, Bulandra. Mi s-a transmis că, în contextul luptelor pentru putere care se duc, un mai tânăr coleg regizor a declarat că nimic "wow" nu s-ar fi întâmplat la Bulandra din 2003 (precizând totuşi că nu a văzut spectacolele montate de mine acolo). E cazul să reacţionez eu de la New York, aflând aceste ecouri prin telefonul fără fir? De ce? Ca să apăr spectacolele Bulandrei (printre care şi cele şapte pe care le-am montat în perioada pusă în discuţie)? Nu am făcut-o niciodată şi nu aveam de gând nici acum. De ce să apăr ceva ce e în lumina reflectoarelor puternice? Bulandra are azi o orgă excepţional de bine dotată, deci spectacolele montate acolo beneficiază de o luminozitate adecvată. În plus, cred în dreptul fiecăruia de a avea păreri originale şi a le exprima absolut liber.

Recunosc că m-a intrigat că un regizor care se află în Bucureşti mare parte din timp declară că a văzut spectacolele importante de la Bulandra, dar nu şi pe ale mele. Eu, deşi cea mai mare parte a anului nu trăiesc în Bucureşti, sunt curios şi îmi fac timp să văd tot ce apare. Mi se pare important ca orice om de teatru să fie la curent cu ce se întâmplă în breaslă. Şi ce să înţeleg? Că spectacolele mele nu intră pe lista celor importante (care oricum nu au fost "wow")? Mi-am dat seama cu această ocazie că prea des lăsăm mizeria să acopere ceea ce nu merită să fie acoperit. Deci am hotărât să nu tac. Aşa că întreb: ce înseamnă "wow"? Cine decide în ziua de azi ce e "wow" şi ce nu e? Poate că ce e "wow" pentru unii, e zero barat pentru alţii. A fi sau a nu fi "wow", aceasta e întrebarea?!

*********

Da, am lucrat mult şi des (poate prea des) la Bulandra, invitat cu generozitate de Ducu şi de echipa lui. Dar acum mă aflu în cumpănă. Catinca Nistor, noua directoare interimară, m-a invitat să revin la primăvară pentru un nou proiect. Cred însă că a venit timpul ca marii regizori mai tineri, cum îi numeşte noua directoare interimară, să aibă prilejul să injecteze oxigen proaspăt.

Cine e Catinca Nistor? O ştiu ca tânără şi entuziastă actriţă care a jucat în ultimele mele două montări shakespeariene. O fată curajoasă, deşteaptă, cu multă forţă de muncă, extrem de ambiţioasă şi cu o voinţă de fier. Aş fi bucuros să descopăr că e şi sensibilă. Oare are ea o viziune pentru viitorul instituţiei? Nu ştiu, e de văzut, dacă i se oferă şansa.

În ce mă priveşte nu ştiu dacă e bine să mă întorc în condiţiile actuale de conflict acut, de ură vitriolică şi negativitate. Se pare că unii vor să fie ei înşişi directori, alţii vor doar să nu fie "ne-experimentata" tânără actriţă, unii o vor pe ea şi alţii probabil nu ştiu nici ei ce vor... Deocamdată nu am auzit că şi-ar fi anunţat altcineva intenţia de a candida la directorat, nici că s-ar fi publicat o dată de concurs.

Deci, ce e de făcut astăzi?
Întrebarea cheie este: cine ar fi directorul ideal al acestui teatru în criză?
Un răspuns ar fi: un mare vizionar. Unde e de găsit? Sper că există. Sper să se arate.

În istoria Bulandrei, după celebra Doamnă, cu fler şi iubire de teatru la fel de mare ca faimoasele sale pălării, Liviu Ciulei şi fratele lui spiritual, Lucian Pintilie, au adunat în jurul lor o echipă într-adevăr excepţională de actori, regizori şi scenografi, o explozie de talente care au ajutat la construirea unei viziuni unice şi au rupt atât cu vechiul tipar burghez cât şi cu noul realism socialist. Ei au deschis poarta unui realism fantastic, poetic şi, prin Pintilie, unei critici curajoase la nivel gogolian, a regimului comunist. Întâlnirile trupei cu personalităţi unice (Penciulescu, Esrig, Bortnovski, Oroveanu, etc...) au creat vibraţii artistice de o calitate rar întâlnită. Actorii cu care eu însumi am lucrat, invitat de Ciulei, pe când eram încă student - (îi citez doar pe câţiva din cei cu care am avut un contact direct) Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ştefan Iordache, Florian Pittiş, Dan Nuţu şi mulţi alţii - aveau toţi bucuria şi libertatea de a improviza dar şi o disciplină de fier, o conştiinţă matură a responsabilităţii faţă de public şi o puritate a idealului.
Ce timp minunat era: romantic şi creator!

Aura născută în acei ani a avut o fundaţie puternică şi un spirit de trupă exemplar. Fenomenul "Bulandra" a atins apogeul în timpul directoratului lui Ciulei. Ca orice fenomen supus legilor naturii era normal să slăbească treptat, odată cu plecarea multora în Occident sau spre alte teatre. Ce s-a schimbat în atitudine când trupa de aur a fost cu timpul înlocuită?

********

Când Ducu Darie a preluat direcţia la Bulandra, principala lui calitate, pe lângă puternicul talent artistic, a fost că iubea teatrul şi actorii. I-a iubit poate prea mult? A fost poate prea îngăduitor? Nu ştiu. Oricum, febra anilor Ciulei trecuse, marea trupă a Bulandrei a devenit în timp, încet dar sigur, aproape o nostalgică amintire a unui trecut glorios. În ciuda unor spectacole de referinţă realizate sub directoratul lui Ducu (el însuşi în primul rând un artist) din păcate moralul trupei a scăzut încet-încet, responsabilitatea civică şi artistică a fost înlocuită cu o prea mare pasivitate şi auto-satisfacţie cu statutul de "actor la Bulandra".

*********

În lumea de azi e o modă să fie numiţi în posturi de conducere tineri fără experienţă, dar care au de partea lor curajul de a-şi lua riscuri neaşteptat de mari. Li se dă o şansă şi apoi e evaluat rezultatul.

Catinca Nistor pare să corespundă unei astfel de fişe de post şi chiar în caz că îi lipseşte acea mare viziune artistică pe care o invocam mai sus, dar se dovedeşte a fi un manager priceput, poate nu e rău. Am lucrat cu mulţi manageri de instituţii în Occident care au ridicat calitatea teatrelor lor şi a publicului, acţionând din umbră, subtil şi eficient, fără pompozitatea directorială de care la noi mulţi suferă.

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu îmi pun autoritatea morală şi profesională în sprijinul nimănui. O competiţie de proiecte prezentate în condiţiile legii trebuie să decidă. E important ca cel mai bun proiect să câştige, respectându-se procedura legală actuală prin care se ajunge la conducerea unui teatru în Bucureşti şi în general în România.

********

Revenind la citatul din John Cage, mă întreb ce şanse avem să fim uniţi în teatru când vedem că pe tot globul există numai dezbinare? Din fericire avem în teatru o credinţă, aceea că e uman să sperăm (hope against hope) că într-o zi va fi posibil să ne unim pentru ceva şi nu doar împotriva a ceva.

Ce-ar fi? Asta chiar ar fi "wow"!