Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

John Cage şi Merce Cunningham - Muzica tăcerii şi sunetul paşilor de dans


martie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
E o replică în Micul Eyolf de Ibsen: "Norocul, dacă vine, curge în cascade". Este exact ce am simţit în tinereţe când, abia ajuns la New York, am întâlnit artişti extraordinari, care au lăsat în mine impresii de neşters până azi.

De exemplu, întâlnirea cu John Cage: a fost întâmplătoare, dar am considerat-o miraculoasă. Eram invitat de un prieten muzician la un concert de muzică contemporană, despre care nu ştiam nimic. În mod bizar, evenimentul a început cu un pianist aşezat la pian, nemişcat şi tăcut, pentru o durată care mi s-a părut o veşnicie. Un moment de o simplitate neobişnuită, plină de angoasă. Oare compozitorul nu a compus nimic? Interpretul apare pe scenă şi nu face nimic?... Şi noi spectatorii suntem martori la acest act bizar ca să stăm nemişcaţi în tăcere?

Am citit în program că piesa era 4'33", o lucrare conceptuală de John Cage. Nu înţelegeam ce se întâmpla. Titlul menţiona într-adevăr... "The silent piece", deci la ce altceva mă puteam aştepta?! Dar oare chiar ni se cere să considerăm acest 4'33" drept o lucrare muzicală?! Am renunţat să mă întreb.


În absenţa oricărui sunet venit dinspre pian, m-am consolat să fiu atent la traficul străzii, zgomotul care răzbătea în sală, să ascult vântul sau stropii de ploaie care începeau să cadă, cât şi vocile celor care dădeau semne de nerăbdare, număram paşii celor care ieşeau din sală, aveam ce face!

Deşi 4'33" avusese premiera în 1952, deci cu mulţi ani în urmă, şi devenise o faimoasă curiozitate în istoria muzicii contemporane (după cum am aflat ulterior), era evident că nu fusese unanim acceptată. După concert, care a continuat cu alte lucrări compuse de Cage, a avut loc o discuţie cu compozitorul însuşi. Ce o fi vrut să spună el cu aceasta bucată?! Cred că mulţi se întrebau.

John Cage, zâmbind larg, aştepta cu interes reacţiile spectatorilor - unii erau atinşi, alţii neconvinşi sau indiferenţi la experiment, iar câţiva chiar agresiv iritaţi.

Eu eram foarte emoţionat, fără să ştiu de ce, dar am avut curajul să deschid gura, chiar dacă engleza mea era destul de rudimentară, şi să spun că, deşi nu am înţeles de ce pianistul nu a atins clapele nicio clipă, tot aşteptând să se întâmple ceva, am devenit mai atent la sunetele din jur, până şi la "zgomotul" tăcerii.

Cage a răspuns vesel, gesticulând ca un copil, că exact asta era intenţia acestei compoziţii speciale: să ne facă să ascultăm şi a explicat că ascultând orice sunete întâmplătoare într-o stare anumită de atenţie, mintea se poate deschide să accepte că toate sunetele sunt muzică (all sounds are music).

"O nouă înţelegere a muzicii!" a exclamat aplaudând puternic cineva din sală. Altul, dimpotrivă, a declarat că a rămas singur pentru că prietenii lui n-au avut răbdare, au râs şi l-au abandonat "la minutul doi". Cage a răspuns cu vocea lui subţire şi suavă că e un semn bun că au râs: "Prefer ca oamenii să râdă decât să plângă".

***

A fost o experienţă din care eu unul am ieşit din sală uluit. "Felul nou de a asculta" sugerat de Cage m-a urmărit şi nu am încetat să mă întreb cum se poate aplica în teatru acest fel nou de a asculta.

Am aflat apoi că John Cage compunea muzică pentru compania de dans a lui Merce Cunningham şi am încercat să văd toate spectacolele lor. După ce am devenit oarecum familiar cu ele, am început să înţeleg ce înseamnă să asculţi cu tot trupul.


Am descoperit că dansatorii lui Cunningham se comportau diferit nu doar de noi, oamenii obişnuiţi, ci şi de orice alţi dansatori. Pe scenă apăreau ca fiinţe abstracte, dar şi ca nişte creaturi feline. Nu e vorba de vreo imitare a unui animal, ci de o concentrare specială. Se întâmpla să fie nemişcaţi, cu spatele drept, doar ascultând cu toată fiinţa lor, alert, ca un tigru sau ca o panteră. O ascultare activă, ca şi cum stăteau la pândă şi reacţionau la cel mai mic sunet cu o atenţie care le angaja evident fiecare celulă a trupului.

Mă întrebam ce fel de pregătire făcea Merce Cunningham cu ei ca să poată trece atât de uşor şi firesc de la nemişcare totală la reacţii instantanee care păreau manifestarea unei surse necunoscute de energie. Nu ştiu, dar, de câte ori am asistat la spectacole coregrafiate de Cunningham cu muzică de Cage, am fost atins ca de un mister.

***

Merce Cunningham este artistul suprem, cel mai iconoclast şi pur din câţi am văzut. Coregrafiile lui sunt abstracte, nu pot fi "povestite", dar hrănesc imaginaţia, emoţia şi intelectul. Dansatorii dirijaţi de el execută mişcări complexe, rapide, care surprind continuu. Sunt ca frunzele şi crengile unui copac cu un trunchi puternic, pulsând în bătaia vântului în toate direcţiile. Par independente, dar sunt conectate la acelaşi trunchi.

E fermecător să-i vezi mişcându-se în ritmuri şi direcţii diferite, uneori opuse, liberi să fie simultan independenţi şi interconectaţi, atât de bine acordaţi între ei încât spaţiul scenic devine aproape fluid. Deşi angajaţi sută la sută în înlănţuiri de mişcări extrem de dificile, sunt de un calm total. Foc şi gheaţă, ei încarnează atât pasiunea fierbinte cât şi spirit zen. Esenţa metafizică a teatrului NÔ combinată cu tăcerea pură şi vie a grădinilor de nisip şi piatră din templele japoneze - este ceea ce îmi evocă.

Ştiu că perfecţiunea absolută a lui Cunnigham, acest unic poet al invizibilului scenei (şi al eternei căutări a sensului vieţii prin artă a ilustrului său colaborator Cage) nu va fi atinsă vreodată în teatru, (cel puţin nu de mine) dar ce şansă avem noi că încă putem privi în sus, spre asemenea exemple de urmat.


***

Am avut puţine ocazii să fiu în preajma celor doi. În prezenţa lui Cunningham mă simţeam intimidat. Avea o aură aristocratică, uşor distantă, rece... dar demnă, aş spune regală. Vorbea rar şi măsurat.

Cage însă emana căldură. A fost unic, inimitabil şi cel mai liber dintre artişti. Se spunea despre el că nimeni nu l-a putut închide în vreo cuşcă: Cage could NOT be caged! (joc de cuvinte care speculează faptul că în engleză "cage" înseamnă "cuşcă").

Era convins că orice dogmă e neproductivă, că oamenii ar face bine să ajungă singuri la propriile concluzii, în loc să adere orbeşte la dogme, opinii şi sloganuri, fie politice sau artistice.

Prezenţa lui radia un farmec aproape naiv şi adolescentin, deşi tot ce spunea avea profunzimea unui înţelept coborât printre noi pentru a ne îndemna să apreciem zgomotele continue din jurul nostru şi să ascultăm evlavios toate sunetele ca pe o lucrare muzicală cu influenţe divine.

***

De câte ori am fost la Tokyo şi am vizitat temple buddhiste, m-am întrebat dacă într-unul dintre ele a descoperit Cage "muzica în tăcere", atât de dragă lui.

Acolo, Păstraţi tăcerea e un ordin nescris pe care îl respectă până şi grupurile zgomotoase de turişti care amuţesc în faţa autorităţii impuse de spaţiul gol şi de perfecţiunea geometriei pietrelor plasate în nisip ca să emită împreună o muzică celestă fără sunet.

Cage a fost pasionat de buddhismul Zen şi a studiat cu Daisetz Suzuki, celebrul maestru şi profesor japonez şi cu muziciana Gita Sarabhai, despre care Cage scria că "a sosit ca un înger din India". Sub influenţa lor a ajuns la celebra concluzie că "Scopul muzicii este să liniştească şi să concentreze mintea, ca ea să devină sensibilă şi deschisă influenţelor divine".

Această frază m-a însoţit ca o mantra. Mi-am dat seama că nu am cum să înţeleg ce poate să însemne că mintea e capabilă să devină sensibilă la influenţe divine fără să încerc mai întâi să experimentez direct eu însumi calmarea si concentrarea propriei mele minţi sub influenţa muzicii. Este un experiment care trebuie mereu reînnoit, dar formularea lui Cage mi-a dat încredere că există o realitate mai subtilă decât cea imediată şi că în teatru putem deschide uşi spre posibilităţi nelimitate.

Cage şi Cunnigham continuă să mă ajute să văd floarea tinereţii... şi s-o şi ascult. Le sunt recunoscător.



 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Şerban


Alte articole

 Sunt cu toţii îngeri, doar că nu ştiu, Andrei Şerban
 Ce sont tous des anges, seulement ils ne le savent pas, Andrei Şerban, traducere de Basarab Nicolescu
 Mesaj de Ziua Mondială a Teatrului în carantină, Andrei Şerban
 Teatrul în timp de pandemie / Moartea unei actriţe, Andrei Şerban
 A fi sau a nu fi WOW...., Andrei Şerban
 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer