Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2020

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De vorbă cu... Cătălina Nichitin - Galactoria 2020


, un interviu cu

martie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cătălina Nichitin, 21 ani, Chişinău, Republica Moldova
Studentă la specializarea actorie - clasa prof. univ. habil. dr. Miklós Bács, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca

Cătălina Nichitin

Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Cătălina Nichitin: Asta e una dintre întrebările la care mi-e întotdeauna dificil să răspund. Sunt un copil care are ceva visuri măreţe. Şi îşi propune să le realizeze.

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
C.N.: Am foarte multe amintiri frumoase ce ţin de copilărie. Mă fascina tot ce mi-era interzis. Eram - şi încă mai sunt - o fire foarte curioasă. Firea asta curioasă m-a băgat în belele de multe ori. Îmi plăceau foarte mult poveştile, lucru pentru care trebuie să-i fiu recunoscător bunicului, care mi-a dezvoltat apetenţa faţă de lectură. De multe ori, în drum spre casă de la şcoală, îl rugam să-mi spună poveşti şi visam să trăiesc experienţe asemănătoare cu cele ale personajelor. Personajele negative, în schimb, mă speriau îngrozitor. Îmi aduc aminte coşmaruri cu lupi şi vrăjitoare. Părinţii mei chiar au început să folosească aceste frici ca mijloc de educare. Exista posibilitatea să iasă un lup de sub pat dacă nu eram cuminte.

R. R.: Care a fost primul tău contact cu lumea teatrului?
C.N.: Am crescut într-o familie în care teatrul reprezenta şi reprezintă o valoare foarte importantă. Ai mei mă duceau destul de des la teatru. Însă spectacolele care erau potrivite vârstei mele de atunci nu-mi stârneau nici un interes. Pe când cele pe care nu reuşeam să le înţeleg mă atrăgeau, îmi stârneau curiozitatea. Mi-ar plăcea foarte mult să mă pot întoarce în perioada în care teatrul reprezenta o enigmă greu de descifrat pentru mine.

R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
C.N.: Văd teatrul ca pe o lume în care orice e posibil. Nu ştiu dacă îi pot oferi o semnificaţie concretă. Mă bucur că există în mine. Atât pot să spun deocamdată.

R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
C. N.: Menirea artei este de a propovădui binele şi frumosul. Vreau să cred că spectatorul iese din sală cu o întrebare, cu un gând, că pleacă altfel decât a venit. Sper să ajung cândva la nivelul la care să fiu în stare să produc o schimbare în cel care vine să mă vadă.

Cătălina Nichitin, Adalana în Noapte bună, Billy Milligan! (foto: Albert Dobrin)

R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
C.N.: Peter Brook spune că e suficient ca un om să traverseze un spaţiu gol, în timp ce altcineva îl priveşte, şi asta e tot ceea ce trebuie pentru ca actul teatral să se producă. Nu sunt sigură dacă tot ceea ce se petrece pe scenă poate purta numele de teatru, însă sunt sigură că atâta timp cât mesajul emis de actor ajunge la inima spectatorului, actul artistic este mai mult decât înfăptuit, este unul de succes.

R.R.: Ce te fascinează în teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
C.N.: Pentru mine teatrul e fascinant prin definiţie. Pe vremea când a urma o carieră în actorie nu era decât un vis îndepărtat, mă gândeam la actori ca la persoanele care au posibilitatea să trăiască mai multe vieţi în una singură. Poate sună ca o perspectivă foarte romantică, dar am rămas de părere că teatrul îmi oferă posibilitatea de a deveni altcineva cu fiecare rol primit şi că fiecare personaj îşi lasă o amprentă în interiorul meu. E un sentiment inexplicabil, incomparabil.

R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectată la realităţile teatrului autohton?
C.N.: Nu văd cum ai putea fi student la actorie şi să nu fii consumator de teatru sau să nu citeşti despre teatru, să nu te interesezi de ceea ce se întâmplă în spaţiul teatral. Toate astea fac parte din procesul de pregătire. Este adevărat că meseria de actor este mai mult practică decât teoretică, dar am învăţat multe lucruri despre tehnicile actoriceşti citind sau privind spectacole.

R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dusă de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
C.N.: Îmi place să trăiesc fiecare clipă la o intensitate maximă. De multe ori mi se întâmplă să acţionez pe moment, fără să mă gândesc la consecinţe. Dar cred că spontaneitatea este o calitate necesară în această meserie. Asta am învăţat încă de la primele cursuri: să mă las dusă de valul impulsului, fără să judec raţional ce mi se întâmplă.

R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
C.N.: Fiecare factor care participă la naşterea unui spectacol trebuie să-şi asume o doză de responsabilitate. Este adevărat că, actor fiind, trebuie să ţii cont mai mult sau mai puţin (e o chestiune de alegere, până la urmă) de cei 3 factori mai sus menţionaţi. Însă este la fel de important să ai propria voce, să ştii care sunt valorile care te reprezintă şi ceea ce vrei să transmiţi.

Cătălina Nichitin, Lady Anne, The Crown (foto: Alex Şerban)

R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
C.N.: E adevărat, am avut un program încărcat în aceşti trei ani, dar asta mi-a format o disciplină şi o rezistenţă care, cu siguranţă, îmi vor fi de mare folos în carieră. Au fost doar trei ani însă, atunci când mă uit retrospectiv, pare să fi fost o viaţă de om. Fiecare zi aducea cu ea noi experienţe. Fiecare repetiţie însemna o nouă descoperire. Sunt sigură că îmi va lipsi foarte mult ritmul din facultate.

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
C.N.: Să nu renunţ. Să cred cu tărie în ceea ce fac, chiar dacă de multe ori am întâmpinat obstacole în acest sens. Să am o încredere nelimitată în colegii mei. Şi cel mai important, să nu-mi fie frică să mă arunc, să încerc, să descopăr lucruri noi despre mine, despre felul în care reacţionez în anumite situaţii. Aceşti trei ani au fost pentru mine un roller coaster de trăiri şi experienţe, care m-au schimbat foarte mult.

R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabilă cu inovaţiile aduse de acestea?
C.N.: Cred că noile tehnologii ajută la crearea unei iluzii autentice pe scenă. Am văzut la Bucureşti spectacolul Hamlet, în regia lui Robert Lepage, unde tot spectacolul era jucat de un singur actor, de Evghenii Mironov. Proiecţiile folosite în spectacol făceau posibile dialogurile, momentele în care apăreau pe scenă concomitent mai multe personaje, creând astfel iluzia mai multor actori. Nu văd cum inovaţiile tehnologice ar putea dăuna actului artistic, atâta timp cât vin în ajutorul actorului.

R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
C.N.: Arta, după cum spunea Stanislavski, nu poate sta pe loc. Ea are nevoie de o dezvoltare continuă, altfel începe putrezirea sau chiar moartea acesteia. Încă din antichitate teatrul promovează un set de valori care rămân universale. După mine, diferenţa dintre dramaturgia clasică şi cea contemporană rezidă în modalităţile la care recurge pentru a aduce aceste valori în faţa spectatorului. Nu aş putea spune că una este mai bună decât alta, dar, în acelaşi timp, este dificil să apreciezi după aceleaşi criterii o operă shakespeariană şi una contemporană. Important este să aibă un mesaj, un impact, să promoveze acele valori umane care rezistă timpului.

R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artist, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
C.N.: Ştiu doar că este foarte dificil să ieşi în evidenţă în mulţimea de oameni talentaţi care părăsesc băncile şcolilor de teatru în fiecare an. Sunt mulţi şi sunt buni. Cred totuşi că autenticitatea este cea care te diferenţiază de ceilalţi.

R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
C.N.: Adevărul este că tot ceea ce facem, facem pentru public. El este cel care ne judecă, el este cel pentru care stăm ore în şir în sălile de repetiţii, pentru ca, în cele din urmă, să obţinem reacţia pe care o dorim. Fără public, teatrul nu există. Îmi place emoţia pe care publicul mă face să o trăiesc de fiecare dată când ies pe scenă. Publicul reprezintă mereu o provocare: reuşeşti sau nu să-i captezi atenţia, să-l faci să te asculte, să-i stârneşti lacrimi sau hohote de râs? Nu cred că există opţiunea să nu-mi placă publicul. Mai degrabă poate să nu mă placă el pe mine. Însă a da vina pe public pentru nereuşita proprie nu reprezintă altceva decât o justificare.

R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
C.N.: Sincer, chiar nu ştiu. Încă de când a început să-mi încolţească această pasiune pentru teatru, nu mă puteam imagina făcând altceva. Chiar dacă ai mei au insistat în repetate rânduri să-mi reevaluez opţiunile. Nu a prea funcţionat.

R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
C.N.: Cred că fără muncă este imposibil să excelezi. Şi asta este valabil nu doar în teatru, ci şi în oricare alt domeniu. Talentul este un dat, într-o doză mai mare sau mai mică. Mai departe depinde de nivelul de efort pe care îl depui ca să valorifici acest talent. Talentul se hrăneşte prin muncă.

R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
C.N.: Unul dintre actorii pe care îi admir cel mai mult este actorul rus Evghenii Mironov. Mă fascinează felul în care reuşeşte cu atâta uşurinţă să se metamorfozeze de la un personaj la altul, atât de firesc, atât de simplu. Ar fi un vis devenit realitate să ajung să împart într-o zi scena cu el.

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
C.N.: Să nu uit niciodată de copilul din mine. De acea fărâmitură din sufletul meu, căreia îi place să se bucure de viaţă, să se joace, să descopere. Sper ca în 10 ani să fiu mândră de scopurile pe care am reuşit să le ating şi să le privesc cu entuziasm pe cele care urmează.



 Toate articolele despre Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2020


0 comentarii

Spacer Spacer