Greu de uitat... - Uitasem

Cum să uiţi întâmplările teribile prin care ai trecut şi care au rămas încrustate, dureros, pe memoria afectivă?! Aici, între afirmaţia lansată la "mai mult ca perfectul" şi grozăvia situaţiilor străbătute într-unul sau mai multe momente ale vieţii - mărturisite de cei doi protagonişti pe parcursul celor 60 de minute ale spectacolului conceput şi realizat de Gabriel Sandu - am găsit, de fapt, tensiunea dramatică pe care spectacolul se susţine şi care te ţine. O tensiune reală, pe alocuri îngrozitoare, terifiantă, dar cu atât mai adevărată, mai dureroasă, mai asumată; nu doar de către echipa de realizatori, ci şi de orice spectator sensibil, atent, cu spirit de discernământ, cu disponibilitate afectivă, generozitate interumană şi luciditate în gândire.

De unde a pornit autorul spectacolului, spre a ajunge aici? De la una dintre miile de ştiri de presă, care ne bântuie zilnic (ceas de ceas, clipă de clipă şi-n proporţie de masă) existenţa cotidiană. Ceea ce, pentru reporteriţa superficială ineptă şi incultă pare doar un fapt divers (adică un fleac, acolo, ceva de bifat în grabă, de umplut timpul şi curiozitatea lacomilor gură-cască înţepeniţi în faţa televizorului), se dezvăluie a fi, în realitate, doar poarta de intrare într-un univers uman şi social complicat şi cam fără speranţă, dur şi neîndurător.

"Spectacol inspirat dintr-un caz real, ficţionalizat din consideraţii dramatice", Uitasem îşi propune să atragă un anume tip, din ce în ce mai greu de găsit, de spectator: pe cel nu doar dispus, ci şi capabil să treacă dincolo de aparenţe şi convenţii, de superficialitatea endemică şi care generează dezinteresul... de fuşereala pseudo-gazetărească împachetată în poleiala strălucitor-mincinoasă a ştirilor de la nu ştiu ce / oricare oră, pline de senzaţional ieftin, de verdicte, dar goale de conţinut. Acel vector informaţional care s-a răspândit (poate mai grav decât Coronavirusul) izbutind doar să producă rating-ul lor cel de toate zilele. Mai grav decât atât, diagnosticarea falsă, perfid sau numai prosteşte inoculată masselor de telespectatori ascunde, cel mai adesea, fondul problemelor, adevărul din spatele inepţiilor de suprafaţă; deformează percepţiile şi imunizează faţă de suferinţă sau durere, de autentic şi compasiune. Pe scurt: o lume în curs de desensibilizare, de imbecilizare şi supunere.

Cazul de la care a pornit Sandu şi-a trăit gloria lui de o seară: o mamă psihopată îşi sechestrase într-un garaj fiul, convinsă că acesta este, nici mai mult, nici mai puţin, decât un alt Iisus Christos (copie, clonă - nu mai contează). Asta a văzut şi priceput "populimea telespectatoare" din discursul peltic, la propriu şi la figurat, al junei reporteriţe de teren. Care apoi, cu post cu tot, a trecut la altele... mai noi, mai tari, mai shocking. Ei bine, aici (unde se termină tevatura de doi bani) intervine autorul care nu uitase... ba s-a mai şi încumetat să urmărească evoluţia cazului respectiv, la nivelul victimei. Necredincios ca neo-testamentarul Toma, Gabriel Sandu îşi descoperă personajul la vârsta pre-adultă. Marcat de traume, marginalizat într-un colţ de Germanie mirifică-pentru-alţii (din cei mai ne-duşi la biserică), tânărul îşi spune povestea vieţii ce a urmat momentului său de "glorie TV". Un anonimat dur, un deşert sufletesc, dar care nu exclude - ci îi amplifică - luciditatea şi sinceritatea. Un marginal, catalogat ca atare de majoritatea celor care trec pe lângă el, dezvăluie profunzimea gândurilor şi a durerilor, dar şi tăria de caracter cu care îşi îndură condiţia, soarta... Întâlnirea cu Fata ce pare şi mai nenorocită decât el (căci este imobilizată, s-ar zice că pe viaţă, într-un scaun pentru infirmităţi locomotorii) pare a însemna o rază de lumină. Un suflet la fel de grav avariat, o victimă a destinului ei nenorocit. Băiatul cel oropsit aduce în relaţia care se înfiripă (milă - întrajutorare - afecţiune - iubire) tot ce are el mai bun şi mai frumos; haruri desprinse şi păstrate curate din pildele Mântuitorului. Legătură lor se înfiripă greu, ezitant, delicat... iar scriitura lui Gabriel Sandu îi conferă delicateţe şi adevăr, făcându-te pe tine, spectator, să o urmăreşti uimit, cu speranţa şi spaima asemănătoare celei prin care ajungi să depinzi de filamentul unui bec ce oferă o lumină fragilă, oricând gata a fi curmată. "Uitasem" este tocmai replica ei, atunci când trecutul personal îşi dezvăluie neguri nebănuite, o vinovăţie neaşteptată, dar reală. Cum să uiţi tocmai aşa ceva?! Este întrebarea care îl bântuie, devastator, pe tânărul ce pare să adune mai multe din Iov, decât din Iisus. Se poate aşa ceva? Da, s-ar putea. La urma urmei, el însuşi este un amestec de spuse şi nespuse, de explicabil şi inexplicabil. Of... acest relativism ce apasă asupra modului în care ajungem să ne privim, înţelegem şi explicăm propria existenţă! Şi, apoi, mai apare un aspect: sunt cazuri când chiar uităm (autoprotecţia - cum o numesc psihologii) ceea ce ne face rău, ne macină pe dinăuntru, ne întunecă şi ne poate distruge. Partea proastă este că, prin acelaşi îndemn biblic, trebuie să fim buni, să iertăm. Iar el, acest puşti de pripas al unei mame exaltate mistic şi al unui destin greu, apăsător, sfârşeşte prin a crede. Uneori, credinţa face la fel de bine ca şi uitarea. Da... Până când este dată peste cap de realitatea pe cât de obiectivă, pe atât de crudă. Ridicată la viaţă graţie bunătăţii lui, fata sfârşeşte prin a-l părăsi, reintegrându-se în mediul minciunilor ei... Da, cele care, la nevoie, se uită. Îl va uita şi pe el? Probabil. În virtutea inerţiei şi al unei poveri care, dacă nu ai suflet, nu doare şi nici nu încurcă. Şi iar se repetă, şi iar se uită. Imaginea din final, cu cei doi alcătuind crucea christică, este frumoasă, de o impecabilă sobrietate şi expresivitate.

Spectacolul este condus cu mână regizorală sigură, jucându-se lejer cu registrul comic, ori cu poezia basmului care potenţează dimensiunea dramatică. În ipostază de regizor, Sandu îşi împlineşte textul, demonstrând stăpânirea mijloacelor scenice şi un admirabil simţ al măsurii, dar şi al unui dramatism bine temperat şi - de aceea - cu atât mai tulburător. O mare calitate: spectacolul spune frumos şi convingător (dar deloc didactic) ceea ce şi-a propus să spună. Nicholas Caţianis dezvoltă un personaj complex, asumându-şi cu superioară înţelepciune şi o admirabilă sensibilitate condiţia de Iisus / Iov / Sisif. Emoţionează şi convinge prin prospeţimea şi adevărul trăirilor scenice, prin măiestria cu care a evitat eventualele clişee aducătoare de aplauze sau lacrimi. La rândul ei, Edith Alibec are parte, prin structura textului de câteva registre diferite, pe care le împlineşte cu un profesionalism remarcabil pentru vârsta ei. Prospeţimea şi umorul, naivitatea tembelă şi prefăcătoria versată dar şi duioşia reziduală se îmbină credibil în jocul ei, împlinind ipostazele în care este obligată să evolueze. Pe noua modă a acompaniamentului instrumental discret, muzica live a lui Andrei Raicu completează în mod benefic atmosfera, contribuind la starea de visare şi penitenţă, de asumare, reculegere şi suferinţă... adică ceea ce ne rămâne să ducem cu noi acasă.

Spectacolul este găzduit de un hub din centrul Bucureştiului, Point, ce-şi selectează spectatorii dintre tinerii care frecventează mediul universitar şi Cărtureştii din apropiere. Nu se stă şi consumă la mese, în timpul reprezentaţiei, ci numai înainte şi după spectacol, într-o reţetă cultural-comercială decentă şi de aceea, valabilă.