Teatrul în timp de pandemie / Moartea unei actrițe

Obișnuit cu atmosfera din teatru, unde în fiecare moment sunt înconjurat de oameni și de reacții spontane, reflectam deunăzi la lipsa de contact și de dialog pe care o simt când scriu. Cum nu primesc niciun feedback la această serie de texte (cel de față fiind al 15-lea), am uneori senzația că dialoghez cu mine însumi exclusiv pentru propria mea plăcere. Dar, brusc știrile despre coronavirus s-au intensificat și totul a luat alte proporții. Mi-am dat seama că ceea ce intenționam să scriu era legat de mica mea singurătate scriitoricească și, în acest nou context, subiectul acesta și-a pierdut total relevanța. Un pericol de o asemenea magnitudine pune totul sub semnul întrebării și bulversează ordinea importanței.

Suntem în fața unei potențiale tragedii de proporții. Totul e înfricoșător de neclar, dar, deocamdată, cei mai mulți dintre noi avem norocul să nu ne simțim direct vizați. Și totuși, cu toții simțim instinctiv obligația să ne protejăm și să-i protejăm pe alții. Șocul confruntării cu mortalitatea colectivă ne trezește spre o altă realitate. Nu mai e vorba doar despre mine, ci despre noi toți. Dintr-odată constatăm cât de nepregătiți suntem. În același timp, de la o zi la alta, descoperim cu surprindere că putem fi mai sensibili, mai atenți unii cu alții, mai maturi și mai responsabili. Paradoxal, cataclismele ne expun vulnerabilitatea, dar scot la lumină și ceea ce e mai bun și generos în noi. Te ajuți pe tine însuți, dar nu doar pentru tine, ci ca să-l poți ajuta și pe celălalt.

***
Am crezut dintotdeauna că rolul teatrului e să ne confrunte cu tot felul de catastrofe pe scenă pentru ca șocul lor să reverbereze în noi în timpul reprezentației și să ne trezească dorința vie de a înțelege un adevăr etern despre condiția umană.

Dintr-odată, aproape peste tot în lume, de pe Broadway până la București, teatrele s-au închis. Din tinerețe, întrebându-mă constant cât de necesar e lucrul căruia mi-am dedicat viața, m-a frământat să aflu ce se va întâmpla dacă într-o zi teatrele vor dispărea. Cui îi va păsa? Va suferi cineva? Cine? Am sperat mereu că cel puțin câțiva iubitori de teatru nu-i vor accepta cu ușurință absența.

În situația prezentă, unele voci ar putea spune: "Ce mare lucru că s-au închis teatrele?! Chiar nu e o problemă! Dimpotrivă, ar trebui ca banii de acolo să fie redirecționați spre spitale!". Sigur, spitalele au mare nevoie de fonduri, mai ales în această perioadă. Și în atmosfera curentă de teamă justificată ne dorim să avem liniștea că putem conta pe un ajutor medical adecvat. Teatrul le poate părea unora un moft cultural sau un capriciu inutil. Dacă ei simt asta acum, în criză, e de înțeles. Dar dacă simt asta și în timpuri normale, e un foarte serios semnal de alarmă.

După epidemiile din Evul Mediu, procesiunile din jurul bisericii, pe scene improvizate, activau în oameni o energie spirituală vitală. În lupta vieții cu moartea actorii jucau ca să salveze. Erau animați de forțe speciale. Acest sens al misiunii, în teatrul contemporan, uneori pare să fi fost uitat, alteori e adânc îngropat sub multe alte priorități. Dacă el ne-ar frământa pe toți, am simți că nu suntem singuri, ci legați de o veche și sacră tradiție, încă vie.

Nu de la ea se revendicau certurile, răfuielile, injuriile, ambițiile, luptele pentru putere, care ocupau spațiul real și virtual din viața unor scene românești tocmai înainte de a se topi brusc în tăcere, în fața gravității prezente. Când recunoaștem și respectăm tradiția sacră, începem să simțim că avem o adevărată nevoie unii de alții la un nivel pe care numai pericole ca cel pe care îl trăim acum ni-l pot dezvălui. Unul adânc uman, relatat la ceva care e mult, mult deasupra noastră.

***
De câteva zile, de când situația în New York s-a agravat și am fost îndemnați la "distanțare socială", stând mai mult baricadat în casă, am reușit să citesc din autorul meu preferat, incomparabilul Montaigne. M-a intrigat un pasaj despre arta de a nu face nimic. A nu face nimic e ceva de care mi-a fost teamă toată viața. Și totuși, Montaigne susține că e o cale spre înțelepciunea absolută. Am încercat să fac ce spune Montaigne, adică nimic, dar mi-am lăsat gândurile să călătorească liber... tot spre teatru...

***
Reveria a fost întreruptă de soneria telefonului. Rodica Mandache mă sună la NY și mă anunță că a murit Carmen Galin. Nu e ușor niciodată când cineva moare, dar când dispare brusc o colegă de generație cu un talent vulcanic, uriaș e și mai greu.
 
Îmi amintesc de debutul ei la Piatra Neamț, când am distribuit-o în rolul principal din Omul cel bun din Seciuan. Performanța ei remarcabilă a rămas înscrisă în istoria teatrului românesc, iar Biță Banu îmi spunea azi la telefon că, deși a trecut peste o jumătate de secol de atunci, el încă o vede pe Carmen în Shen-Te la fel de vibrantă ca și cum ar juca acum.
 
 Când am revenit în '90, Carmen devenise, după cum era de așteptat, o mare vedetă a teatrului. Am fost bucuros că a acceptat să facă parte din echipa Teatrului Național. Au fost trei ani fructuoși, în care a strălucit în roluri extrem de dificile și diferite, precum Elektra, Maria din Noaptea regilor sau Charlotta din Livada cu vișini. Se spune de prea mulți actori că au fost mari atunci când mor, dar Carmen chiar a fost o mare actriță, cu un instinct care pătrundea direct la sursa rolului, cu o intuiție dublată de inteligență și un curaj dement de a-și expune emoția. Romantică, sexy, cu o surprinzătoare autoritate, juca orice - comedie, dramă, tragedie, farsă - cu un amestec de forță și sensibilitate, violență și lirism, căldură și răceală. Publicul o adora, colegii la fel. Și totuși, curând după demisia mea de la Național, Carmen a decis nu doar să plece și ea din teatru, dar chiar să se retragă definitiv de pe scenă. Decizia ei a surprins pe toată lumea.

Pentru mine, explicația ei, cum că nu mai putea accepta să vadă Naționalul coborând sub nivelul calității câștigate prin lucrul nostru împreună, a fost credibilă doar pe jumătate. Adevărul e că o schimbare radicală în viața ei personală a provocat renunțarea bruscă la teatru. Deși mulți au invitat-o insistând să revină, a refuzat categoric. I-am propus și eu roluri pe care le-ar fi putut juca magistral. N-am avut succes. Un sfert de secol de absență de pe scenă e un lung interval. Nu am înțeles niciodată această decizie. Eu care, dimpotrivă, am fost toată viața legat de teatru (poate prea mult), mă întreb constant dacă aș putea să trăiesc în afara lui. Chiar și în acest moment, când teatrele sunt închise, îmi e greu.

Și dacă scena e azi în întuneric, poate fi un semn de doliu pentru o actriță care a servit, deși nu până la capăt, arta teatrului. Pentru mine e foarte trist, să nu spun tragic, că ea nu a folosit întregul potențial al marelui ei talent.

Închei pe o notă luminoasă: în 1995 montam la Opera din București Oedipe de Enescu și dintr-o dată banii de producție au fost blocați. Motivele erau clar politice. Cei direct afectați erau tinerii studenți de la Podul, care nu mai puteau fi plătiți. Carmen a avut spontan inițiativa generoasă să ofere o sumă importantă pentru ca studenții să fie recompensați. Astfel am putut duce la bun sfârșit spectacolul. Gestul ei a rămas misterios, la fel de misterios ca tot ce era legat de izolarea ei de lume la Băneasa, în spatele zidurilor înalte ale vilei ce-i purta numele.

Îngerii, care înțeleg tot, nu mă îndoiesc, au primit-o la ei.