De vorbă cu... Sabina Lazăr - Galactoria 2020

Sabina Lazăr, 22 ani, Cluj-Napoca
Studentă a specializării actorie, clasa prof. univ. habil. dr. Prof. Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuţiu-Zoicaş, Tudor Lucanu, Ciprian Scurtea, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca


Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Sabina Lazăr: Un playlist care începe cu Florence and the Machine, trece prin Romica Puceanu şi se termină ore mai târziu într-un podcast despre orice.

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
S.L.: Cred că am fost un copil foarte curios, inventiv şi extrovertit. Îmi aduc aminte că visam să fac haine pentru maşini şi nave spaţiale, inventam poveşti despre jucării şi despre cum ele vorbesc cu mine şi-mi spun secrete, improvizam concerte live în faţa bradului, mă costumam şi mă ascundeam în pod, unde îmi făceam tot felul de scenarii. Mă simţeam foarte bine în podul ăla plin cu lucruri şi toate aveau un sens în povestea mea.
Îmi plăceau mult oamenii şi încercam să-i duc şi pe ei în mica mea lume. Mă speria să nu am prieteni şi cred că încă de pe atunci s-a format în mine un fond al necesităţii oamenilor şi asta se simte mult şi în Sabina de acum, deşi poate la un alt nivel. Acum mi-e mai comod şi mă simt în siguranţă să fiu singură, dar nu pot renunţa la oameni.
Eu mică cred că visa să ajungă mare, să facă lucruri de oameni mari, să-şi găsească propriul pod unde să fie. Să fie ea.

R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
S.L.: Prima dată am văzut desene animate în faţa mea care vorbesc nu din televizor, asta e definiţia pe care pe la grădiniţă i-am găsit-o teatrului de păpuşi, iar următorul pas a fost să-mi fac dintr-o şosetă şi doi nasturi o păpuşă cu care să mă joc. La final de clasa a VIII-a m-am hotărât să dau admiterea la un liceu de actorie, dar nu ştiam cu ce şi cum se mănâncă toată povestea asta. Am avut ocazia în liceu să ajung la olimpiada de actorie, unde nişte oameni foarte faini, printre care Andrei Măjeri, Adina Lazăr şi Raluca Sas-Marinescu mi-au dau un imbold de care aveam nevoie.

R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
S.L.: Teatrul e un androgin înalt, cărunt şi plin de carismă, care îţi deschide portiera maşinii şi pe care îl vreau ca prieten, confident, amant şi părinte (nu neapărat în ordinea asta). Cred că zâmbeşte mult, chiar şi ironic.

R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
S.L.: Avem o vocaţie care ne impune să acţionăm. Fiecare îşi alege calea prin care vrea să o facă, dar dacă ne uneşte ceva pe scândură, e puterea. Cred în generaţia mea, cred în actori dedicaţi, profesionişti care vor ajuta la o schimbare. În timp...

R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
S.L.: O, nu. Multe sunt încercări, exorcizări.

R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
S.L.: Întâlnirea. Merg la teatru ca să mă întâlnesc cu cineva. E ca un date, îţi transpiră palmele, te întrebi dacă nu îţi miroase gura şi te doare când nu-ţi răspunde la mesaje a doua zi.
Mă ţine repetiţia aia bună în care te întâlneşti real cu partenerul de scenă, când nu mai există altceva, şi treaba asta-i rară, după ce guşti din ea, o să tot vrei.


R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectată la realităţile teatrului autohton?
S.L.: Încerc să rămân ancorată cât pot de mult în realitatea teatrului autohton, căci pentru el mă pregătesc. La spectacole ajung cât îmi permite programul facultăţii. Încerc din răsputeri să bifez toate premierele de la Reactor, Teatrul Maghiar de Stat şi Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, dar noroc cu internetul că mai citesc o recenzie sau un interviu între două repetiţii.
Am avut noroc anul trecut cu câteva spectacole invitate pe de la Centrul de Teatru Educaţional Replika pe care am reuşit să le văd şi cu cele două festivaluri care au adunate nume grele pe la Cluj (Întâlnirile Internaţionale de la Cluj şi Festival of the Union des Théâtres de l'Europe no. 18)

R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dusă de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
S.L.: De multe ori chibzuiesc prea mult şi trece valul.

R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
S.L.: Vorba aia, fără noi - nu se poate. Cred într-un actor umil, dar nu supus.

R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
S.L.: M-am bucurat, mă bucur şi o să mă mai bucur câteva luni bune de şcoala asta. Mi-a făcut mult bine şi când mi-a făcut rău, am înţeles de ce.
Prea multe cursuri nu cred că sunt, dimpotrivă, cred că sistemul Bologna ne-a înghiţit puţină bucurie. Ceea ce mi-a lipsit a fost o relaţie productivă cu colegii de la celelalte secţii, în special cu cei de la regie-teatru. Din păcate, colaborarea între secţia de actorie şi cea de regie nu e atât de solidă cum poate ar trebui să fie.

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
S.L.: Avem o meserie extraultragigaincredibilofantastică. Iubeşte-o ca să te iubească (scândura, zic).

R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabilă cu inovaţiile aduse de acestea?
S.L.: Eu sunt pentru oricât se poate de performativ, performant, VR şi alte inovaţii. Cred că dacă sunt folosite cum trebuie, pot să vină în ajutorul oricărui performer - nu cred în teatru fără actor, cred că toate pe care folosim pe lângă actor sunt ca să-i slujească lui.

R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
S.L.: Citesc destul de multă dramaturgie contemporană, perioada asta am fost şi într-o căutare de texte contemporane şi ceea ce mi-a sărit în ochi a fost o antologie de teatru polonez contemporan, unde fără să ştiu am dat de Clasa noastră a lui Tadeusz Słobodzianek şi de alte câteva texte bune de-ale lui Michał Walczak. Cred că sunt momente diferite pentru a fi comparate. Pentru mine comparaţia e sursa numărul unu de nefericire, aşa că nu pot să compar Shakespeare, Cehov, Ibsen, Strindberg cu Tony Kushner, Matei Vişniec, Mihaela Michailov, David Mamet. Nu e fair. Citesc ca să descopăr ceva atât în Cehov, cât şi în Mamet.

R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artistă, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
S.L.: Cred că te promovezi dacă eşti profesionist: darnic, umil, disponibil. În ziua de azi cred că e vorba de a te face văzut mai mult decât a fi văzut.


R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
S.L.: Publicul are dreptate, el vede şi taxează. Ultimul cuvânt, fie el nespus, e la el. Odată cucerit, e al tău.

R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
S.L.: Fotografie sau design interior.

R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
S.L.: Cred în teatrul făcut preponderent cu sudoare, talentul e foarte puţin din acest mare tot. Cred că munca unui actor mai puţin înzestrat poate să pălească în faţa unuia extrem de talentat, dar cred cu tărie că munca e constantă, pe când la talent... e cam alunecoasă treaba.

R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
S.L.: Lars Eidinger, oricând cu plăcere - deşi mi-ar fi greu probabil cu germana.
Lăsând visul la o parte, de ceva timp o urmăresc (şi) mai atent pe Anca Hanu care m-a cucerit acum câţiva ani în Amalia respiră adânc; cred că ar fi o întâlnire de care m-aş bucura. Mai sunt actori şi actriţe cu care cred că mi-ar face mai mult decât plăcere să mă întâlnesc pe scenă: Alexandra Caras, Andrei Huţuleac, Ofelia Popii şi nu în cele din urmă, aş vrea să mă (re)întâlnesc cu colegii mei.

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
S.L.: Sper că ţi-ai găsit podul ăla doar al tău. Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai des că te iubesc.